Ne întoarcem de unde am început

Duminica trecută, am avut 7 ore de mers ALTFEL...printre ţărani simpli (cu case bătrâne, deprimant de sărăcăcioase....încă`n picioare, lângă vile de neam-prost, maşini electrice şi lux păzit de câte-un gard înalt...România 2017 mna) printre nuci...meri, poamă gata pt beţivi violenţi, sute de maşini, animale`n bătătură, ici-colo câte-o cruce pe marginea drumului - amintire a unei răni adânci....şoferi grăbiţi, DAR mai ales, sentimentul (placebo sau nu) libertăţii. Fără internet, cu telefonul pe mod avion. Eu...Canon-ul şi muzica de pe Best Of 2015 în căşti. După vreo 2 ore (în care mi-am retrăit intenţionat, nu unul...ci DOUĂ vise) în urechi a răsărit piesa asta....



Nu cred că am apreciat la justa valoare, în 2015, impactul pe care l-am simţit ASCULTÂND miracolele Coldplay, în 2017. Dar am avut ceva în mine acum 2 ani, care m-a făcut să pun la păstrare piesa. Ca un pilot automat...ceva ce rămâne şi când fac curat în mine. Adică în pofida multor căcaturi, cred că mi-am păstrat o inocenţă, ceva ce ÎNDURĂ timpul. Cred că păstrez în mine lucruri pe care le pot admira şi peste mulţi ani. O sensibilitate ...ceva pur, REAL. Fiindcă tot recent, am avut cel mai frumos vis de anul ăsta. Mi-am visat fosta şcoală generală...colegii din clasele I-IV...prima colegă de care m-am îndrăgostit. Şi-am căutat în ziua respectivă, printre poze şi printre amintiri prăfuite....CINE ERAM de la 6  la 9 ani? Cum arătam...ce făceam. Parcă căutam adânc...amintiri din altă viaţă. Eram un copchil creţ, cuminte ca o păpuşă de porţelan, respectuos, vorbeam doar întrebat. Mă lăudau pt cât eram de drăguţ, cam toţi adulţii ieşiţi în cale (mi-am luat multe flegme la ptu-ptu să nu fii deochi-urile lor). Dar ştii ce? Am păstrat ESENŢA acelui copil. Întorcându-mă la copilul ăla slăbuţ, tăcut, ciudat de la distanţă...dar cu totul altfel când îl bagi în seamă, mi-am dat seama că DA, am păstrat, fără să vreau sau să conştientizez, o sensibilitate.
Extrapolând....mă gândeam la ultimul episod din Dosarele X. S-au întors în camera de hotel în care Mulder şi Scully au fost în primul episod, cu 9 ani în urmă. Cred că e ceva în noi...ceva în căutarea unui sens....a simţământului că există o coeziune, între cine am fost şi cine am devenit.
Cred că dacă te uiţi atent, găseşti că indiferent de ce schimbi...prieteni, iubită, joburi, colegi, gusturi, viziuni asupra lumii....rămâne ceva ce poţi găsi şi peste ani şi ani. Totul e să ai un catalizator....o piesă, un vis, o poză.