It takes time

Pe la începutul lunii, a fost ziua maică-mii (3 martie) şi ca-n fiecare an, surorile mele i-au făcut obişnuita surpriză de a veni acasă (din Italia şi Germania). Sor-mea mai mare (Alina), are acum 3 copii, dintre care, două mogâldeţi (Luca şi Francisc) - aflate încă la fragila vârstă a durerilor pe care nu ţi le poţi explica (asta pe lângă cele obişnuite)....astfel că pentru câteva zile, plânsetele erau coloana noastră sonoră de acasă. Şi oricât mi-ar fi dat mie somnul peste cap...pentru părinţi e adevăratul test de anduranţă. Te căleşti ca-n armată. E dur, crunt....te împinge spre nebunie. Şi ştiu că e comun...la ordinea zilei...se nasc zilnic copii...dar nu cred că se nasc la fel de mulţi părinţi. Nu toţi ştim ce înseamnă să fii un părinte bun. Mai ales în primele 7 luni de acasă, când te sperii din orice şi mintea ta e drobul de sare.

Cred că-i un proces în care şi noi învăţăm de la ei. Mă gândeam ...poate mulţi fac copii să-şi salveze căsnicia aflată într-un impas, ori poate e lipsită de-un sens mai straşnic....iar copii sunt un abis al frumuseţii, aia plină de însemnătate...deloc efemeră, fiindcă cere timp. Orice lucru trainic, pentru care te simţi mândru, care nu-ţi poate fi luat INDIFERENT ce-ar fi, vine în timp. Copiii...noi toţi, am necesitat timp. Răbdare, experienţa celor mai mari, sacrificiu. Şi după ce treci marea...vei naviga pe-un ocean ...acum trebuie să-i explici lumea. Cea pe care poate nici tu n-ai înţeles-o, fiindcă spaimele ne fac pe toţi să ne simţim copii...lipsiţi de ajutor. Eşti principalul lui constructor. De tine depinde ce om va fi...lasă şcoala, modelele, prietenii...contează, nu zic.....dar psihologic vorbind, părinţii rămân hrana sufletească a unui copil.

And there she stands
Throwing both her arms around the world
The world that doesn't even know
How much it needs this little girl

It's all gonna be magnificent, she says...

Un mare defect al nostru, este că ne adaptăm. Treptat, cu trecerea timpului, uităm ce e normalul şi permitem NOULUI NORMAL, să fie realitatea în care trăim. Acceptarea ...ca într-o puşcărie...bă - astea sunt condiţiile, asta e situaţia...ce să-i faci. Mna. Dar ştii cine nu are setarea asta? Copiii....tinerii. În acelaşi timp în care noi ne adaptăm la prostie, la greşelile societăţii.....ei vin din spate şi (îţi) vor spune, uneori chiar şi fără cuvinte (dar vei înţelege) că NORMALUL trebuie să fie statuia aia, punctul ăla fix, fundaţia. Investiţia ta ...în timp, va deveni o comoară.