Pare, pentru un ochi derizoriu, un film care arată cu degetul înspre biserica ortodoxă, dar de fapt e o poveste despre alegeri, despre diferite moduri de a înţelege iubirea, despre vină şi liberul arbitru.
Cazul de la Tanacu (Vaslui) la 7 ani distanţă, dezgropat de recenta ieşire din puşcărie a preotului responsabil în faţa legii de moartea Irinei (înfometată şi însetată) e motivul din spatele filmului pe care Mungiu l-a făcut într-un mod deştept, ca palmă morală dată presei naţionale şi internaţionale, care a tratat subiectul fad şi lipsit de substanţă. Nu şi doamna Tatiana Niculescu Bran, jurnalist la BBC, autoarea cărţilor: Spovedanie la Tanacu (2006) Cartea Judecătorilor (2007).
Filmat în plan-secvenţă, iarna, într-o biserică, construită de băieţii de la decoruri, cu actori meniţi să pară oameni simpli, cu o educaţie precară, cu un stil de viaţă sărăcăcios (unde lumânările electrice sunt folosite ca bibelou - în lipsa curentului)...ce să mai: moldoveni de-ai mei. Perfectionat cu 10 până la 40 duble pe secvenţă, l-am simţit ca pe unul dintre cele mai bune filme văzute în 2012 (alături de The Descendants şi The Artist).
2 fete plecate în viaţă - nu de la 0 ci de la minus, aflate într-o relaţie (nu neapărat pronunţată) lângă un bărbat cu forţă de decizie...ştiu - vă gândiţi că aduce cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile...dar aici se opreşte comparaţia.
Alina (Cristina Flutur), întoarsă din Germania (unde a făcut poze de toate felurile, a lucrat într-un bar şi ca menajeră) s-a tot rugat la Dumnezeu să îşi reia legătura sufletească cu Voichiţa, fata cu care a crescut la orfelinat. Cu un tată sinucigaş şi o mamă care s-a dezis de ea, Alina pare condamnată să trăiască în egoism, cu toate ieşirile blocate. Voichiţa (Cosmina Stratan), retrasă la o mănăstire din Vaslui, unde îşi găseşte menirea şi îi priveşte pe preot ca pe tati şi pe Maica stareţă ca pe mami, e însă un cu totul alt om. Unul schimbat spiritual, dedicat în întregime lui Dumnezeu.
Marea mea surpriză e Valeriu Andriuţă...coleg de-al lui Mungiu. A portretizat rolul preotului, cu mult calm, căldură părintească, bărbăţie, har şi discernământ. La ştiri, ţin minte că eram convins de vinovăţia şi sadismului preotului Daniel Corogeanu. După ce vezi filmul, înţelegi că dincolo de crezul tău şi al lor, stau coincidenţe nefericite, că o fată bolnavă psihic din cauze nedeterminate (posibil gelozia, posibil sărăcia sufletească) vine pe mâinile darnice ale bisericii, că încearcă asiduu să o salveze, dar şi că apa şi uleiul nu pot forma un amestec omogen. Finalul, cu poliţişti mai simpli decât o coală albă, interogând preotul şi măicuţele cu privire la decesul Alinei...între timp, imaginea e focusată pe Voichiţa: Acum că ştiţi tot adevărul, aţi fi procedat altfel, în locul meu? Trebuie înţeles că LUMEA RELIGIEI, ORICÂT AR FI DE BUNĂ, CALDĂ ŞI PLINĂ DE COMPASIUNE, NU POATE RELAŢIONA ÎN CONTACT CU O LUME MODERNĂ.
Nu ştiu dacă sunt singurul, dar fără să simt vreo remuşcare, ca ateu care a început să tolereze religiile, am râs la După Dealuri. De glume făcute de mine sau prietenul cu care am fost, de fratele Alinei (sărac cu duhul) sau de accentul moldovenesc.
De ce După Dealuri? Pentru că acolo trăieşte o Românie rămasă în alt secol.
În final, până aşteptaţi să vă apară filmul pe torrente, vă mai recomand câteva rânduri scrise de Cristian Tudor Popescu pentru Gândul
şi da...dacă ar avea un sequel, s-ar putea numi, prin prisma relaţiei dintre Alina şi Voichiţa: După şură.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu