Prometheus, în mitologia greacă - Pro (înainte) Manthano (învăţare) adică providenţialul titan care a vrut egalitate între oameni şi zei, aducând focul pe Pământ, contribuind astfel la progresul omenirii. Cu siguranţă nu e prima dată când Ridley Scott încearcă să-şi explice apartenenţa extratereştrilor şi a noastră, Prometheus însuşi fiind considerat un prequel pentru întreaga serie Alien (asta se observă la finalul filmului).
Sala s-a umplut mai bine de 3/4 la avanpremiera din 7 iunie la Cinema City Bacău şi am avut impresia, după comentariile făcute înainte de film, că vor comenta şi vor face miştouri ieftine. N-a fost cazul. Au fost capturaţi de poveste. Am şi-o explicaţie pentru asta. Nu era unul printre ei care să nu fie intrigat de-un film care spune: Ok, vrem să ştim cine ne-a făcut şi cu ce scop. Dumnezeu....extratereştrii? Suntem un experiment al unei civilizaţii extraterestre? Cu ce scop? Ce-i cu inscipţiile şi pictogramele găsite în peşteri şi pe ziduri, în culturi diferite, despre vizitatori din spaţiu?
Filmul începe cu câteva cadre superbe (fiind cu adevărat 3d) ale unei planete asemănătoare Pământului, din alt sistem solar.......şi un extraterestru cu trăsături umane - sinucigându-se biologic, chiar în timp ce o navă decola.
Ca şi Blade Runner, Prometheus se încadrează în genul distopie futuristă...de Crăciunul din 2093, când un bătrân multimiliardar, îşi exprimă ca ultimă dorinţă, aflarea întrebării ăsteia care ne macină pe toţi, indiferent cât credem în zeii, Dumnezeu sau ştiinţă: cine ne-a făcut....+ ar putea să ne prelungească viaţa?
Arheologul creştin Elizabeth Shaw (suedeza Noomi Rapace) şi Charlie Holloway (un cuplu al ştiinţei) mânaţi de invitaţia stelară a diferitelor triburi, plus încă vreo 16 membri, sunt criogenizaţi vreme de 2 ani, 4 luni, 18 zile, 36 ore... pe nava Prometheus [condusă de Meredith Vickers (sud-africanca Charlize Theron)], de către suavul David (irlandezul Michael Fassbender), robotul-android construit special pentru această misiune, având toate trăsăturile unui om inteligent, mai puţin suflet.
Imediat ce ajung pe această planetă îngăduitoare cu viaţa (LV-223...tot un fel de lună), intră într-o peşteră plină de metal (de fapt, fără să stie, au intrat într-o bază militară), câteva creaturi ceva mai înalte decât oamenii, dar cu aceleaşi trăsături - morţi, un lichid asemănător apei - care nu îngheaţă la -12 grade, plus atmosferă respirabilă....dar şi coconuri în care trăiesc nişte forme de viaţă. Urmează o furtună de siliciu superbă...mai ales în 3d şi.............
Ca şi simpaticele de căpuşe din parcurile noastre, creaturile astea extraterestre le intră sub piele membrilor Prometheus, crescând în 10 ore cât alţii în 3 luni (e o scenă cu o naştere traumatizantă)...dar atâta timp cât întrebarea rămâne nerăspunsă, n-au cum să plece acasă. Nu-i nimic...e cineva care vrea să vină pe Pământ. Dragii de extratereştri.
Există la un moment-dat în film, un dialog între un om, (venit în misiunea asta cu scopul de a-şi găsi creatorul, să afle DE CE au fost făcuţi) şi robotul David...care e construit de oameni. Întrebarea, extrem de legitimă si pertinentă e: De ce m-aţi construit pe mine? Pentru că am putut s-o facem. Îţi imaginezi cât de dezamăgitor ar fi, ca tu, să auzi acelaşi lucru de la creatorul tău, îl întreabă David.
Spuneam mai sus Dosarele X. Păi da...pentru că există cipuri criogenate, ideea că suntem creaţia unei civilizaţii superioare, sau o substanţă neagră - vie, misticism cerebral şi mereu un final deschis N posibilităţilor şi decoruri care răsfaţă actorii.
Până la urmă, ţinând cont de limitările fiecăruia...totul se rezumă la ce vrei să crezi (doar nu degeaba scenaristul a lucrat şi la LOST). Iar filmul spune că, cu cât te apropii mai mult de răspunsurile grele, cu atât consecinţele sunt mai severe.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu