Ieri citeam pe stradă un editorial care vorbea despre plăcerea ne-disimulată de a lovi în tot ce ţine de români şi ţara noastră, de a arunca cu noroi, de a ne desconsidera în comparaţie cu alţii. Normal că suntem inferiori la atâtea capitole...dar nu cu mioriţa, cu fatalismul ăsta carpato-danubiano-pontic, putem să evoluăm. Nu dom`le...trebuie să mai găsim dracului şi lucruri bune, să vedem şi talentul, reuşita. Critica aduce îmbunătăţiri, corect...poate de asta i se spune critică constructivă (scuzaţi cacofonia). Dar hai să nu mai fim atât de exigenţi, să lăsăm loc în exprimare şi pentru ce ne place. Spre exemplu: în oraşul ăsta al meu, anual e id-fest-ul. Se adună tinerii, într-un număr destul de mare, vin cu piese muncite 2-3 săptămâni, adună sponsorizări de mii de euro, prestează mai mult sau mai puţin bine în engleză, te fac să râzi, te întristează, da - te şi plictisesc atunci când nu au încredere suficientă în ei şi vorbesc încet, adună public cât să umple sala indiferent de condiţiile meteo sau condiţiile organizatorice, te încântă cu părerile pertinente la feedback-ul de la finalul fiecărei piese...şi efectiv - e o gură de aer proaspăt să-i vezi bucurându-se de tot ce fac (în special pe afară, înaintea spectacolelor).
Miercuri au venit fetele de la Hooleelogans Timişoara (oraşul ăla, care află azi dacă rămâne în Liga 1) cu piesa 8 femei. Mi s-a spus, în general de către testicole, că sunt misogin (deşi nu cred că sunt mai misogin decât fetele). Hooleelogans sunt în top 3, trupe preferate ale mele (alături de brainstorming şi heavenly hell)...şi normal că mă aşteptam să fiu plăcut surprins. Piesa se învârte în jurul a 8 femei blocate în conacul unui industriaş - Marcel. După o vreme, femeile află că Marcel a fost ucis (de fapt nu), şi o fac toate pe detectivul, bănuindu-se între ele...fiecare fiind suspect. Soţia dominatoare? Cumnata nevrotică? Soacra cea lacomă? Servitoarea obaznică? Menajera cea loială? O vizită din partea surorii victimei aduce toată casa într-o stare de confuzie , încurajând isteria şi rivalităţile exagerate. Asta spune desfăşurătorul găsit în foaier. Eu am văzut 7 tinere care au timp să crească (dpdv al talentului) ţăţindu-se vreme de o oră. Piesa am mai văzut-o jucată şi de actorii Teatrului Bacovia şi nici atunci nu mi-a plăcut...nici acum. Subiectul agatha-christie e tentant, dar fetele astea s-au pierdut în ţăţisme.
Tot miercuri, la 17:15, am văzut o trupă nouă, cu 2 băieţi carismatici şi 2 fete...împletind mai multe poveşti din care noi trebuia să înţelegem un mesaj. Nu sunt sigur că l-am înţeles. The Blue Hour, de David Mamet (printre altele scenarist la Hannibal în 2001)
The Blue hour poate fi despre aproape orice. Această versiune vorbeşte despre oamenii singuratici. Jazz. Oamenii care simt acel gol de la apusul soarelui, când trebuie să se întoarcă acasă şi ştiu că nimeni nu îi aşteaptă acolo, astfel că fac orice ca să umple acel spaţiu gol pe care îl simt în jurul şi în interiorul lor. Există o femeie/un bărbat care joacă rolul povestitorului şi care dă publicului un indiciu despre subiectul piesei. El/Ea vorbeşte despre apus, despre felul în care întunericul se lasă şi impactul pe care îl are acesta asupra personajelor. (la fel...descriere din desfăşurător).
În sală lumea a simţit atmosfera liniştită...dar se obişnuiseră să râdă. Pe mine m-au dezamăgit şi m-au şi cucerit. Au fost momente din piesă în care eram atent şi visător, de parcă aş fi fumat marijuana....apoi au fost momente când vroiam să se termine să plec să fac ceva interesant. Imediat după piesa celor de la Limelight Group, am coborât la subsol, m-am enervat pe muiştii care rezervă câte 20 scaune chiar dacă eram printre primii 5 care au intrat în sală, am găsit un loc mai în spate
şi l-am admirat pe cel mai bun actor dintre toţi id-fest-iştii - Vlad Bălan (bubu ..cred că i se spune aşa că are buze mari) într-un spectacol intim, cu glume puţine dar foarte bune, cu un căţel liniştit, şi-o poveste musulmană (îl chema Mohamed...adica Mo-Moo) despre un orfan crescut în inocenţă şiÎn sală lumea a simţit atmosfera liniştită...dar se obişnuiseră să râdă. Pe mine m-au dezamăgit şi m-au şi cucerit. Au fost momente din piesă în care eram atent şi visător, de parcă aş fi fumat marijuana....apoi au fost momente când vroiam să se termine să plec să fac ceva interesant. Imediat după piesa celor de la Limelight Group, am coborât la subsol, m-am enervat pe muiştii care rezervă câte 20 scaune chiar dacă eram printre primii 5 care au intrat în sală, am găsit un loc mai în spate
suferinţă.Pentru că e unul dintre favoriţii publicului şi pentru că piesa a fost scurtă, în română şi tandră...a fost printre cea fost mai bun până acum la Id-Fest 12.
Singura trupă care a urcat pe scenă joi, a fost The 9`th Sense din Braşov, cu piesa Elgar.
Conţine 5 poveşti diferite a cinci personaje complet diferite. Jackie (Iolanda Moldoveanu), o violoncelistă de succes, care e diagnosticată cu scleroză difuză şi începe să-şi piardă orice senzaţie din trup, ca rezultat nu mai poate să cânte. Mathew (Matei Opriţă) - un afacerist atrăgător, obsedat de succes (sunt şi obsedaţi de faliment?) e îndrăgostit de Angela ( Theodora Sandu) (altă afaceristă) căreia nu-i pasă câtuşi de puţin de el. Anna - Black swan, doreşte să fie perfectă şi lucrează din greu la cele mai dificile roluri din balet, încercând să-i facă mândri de ea, pe toţi. Becka - un superficial fotomodel aspirant, împinsă de standardele fotomodelingului şi de impresari, încearcă să slăbească cât mai mult. În final, există figura simbolică a mimului (Diana Matache) care încearcă să îşi pune o mască pe faţă, fără să-i pese de societate (şi reciproca e valabilă).
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu