Seeking a friend for the end of the world - Impresii

De când îl ştiu pe Steve Carell, sunt iremediabil amuzat de tot ce face. Voi îl ştiţi plecând de la Virginul de 40 ani, eu îl ştiu de când făcea segmente din Daily Show cu şi pentru Jon Stewart.
Pe de altă parte, Keira e aproape insuportabil de bună. Adică prea dramatică. Depăşeşte proporţiile rolului, mergând spre exhaustiv. Şi ştiţi asta dacă aţi văzut A Dangerous Method.
Întrebarea e simplă: e valabilă în film, dar poate şi-n realitate, ca exerciţiu de imaginaţie: Mai ai 21 zile de trăit...ce faci cu ele?
Dodge e un asigurator împlinit, cu maşină, casă şi soţie infidelă (pt câteva momente scurte, în debutul filmului apare soţia din viaţa reală) ..până află că-n 3 săptămâni un meteorit de 100 km urmează să aducă apocalipsa înainte de programarea mayaşilor.
Panica din Seeking a friend for the end of the world, fără efecte speciale extravagante ca-n Armaggedon, Deep-Impact, The Day after Tomorrow sau 2012, funcţionează la nivel mai intim, local. E vorba despre împăcarea cu restul vieţii şi despre ce lucru cel mai important, vei alege să faci: să dai de băut copiilor, să te droghezi, sex? Sau, după cum am scris la descrierea blogului ăsta, acum 3 ani: Singura mea şansă să nu mor singur este apocalipsa.
Dodge se vede amorţit...nepăsător. E ciudat să vezi o bună parte din film, multă agitaţie în jurul lui Steve Carell şi pe el liniştit.
Pe un zid al plângerii, lângă sute de anunţuri, două îţi atrag atenţia: angajez asasin (pt sinucigaşi) şi Caut un prieten pentru sfârşitul lumii.
În timp ce apocalipsa nivelează aşteptările sexuale ale femeilor (care şi-o pun cu oricine, rămân însărcinate) Dodge o întâlneşte pe Penny, o drăguţă somnoroasă cu un mileu pe ea, foarte puţin-nevrotică, îndrăgostită de vinil, care-şi regretă neseriozitatea cu care şi-a trăit ultima parte din viaţă, în special făcând pe Kevin din Home-Alone, pierzând avionul care decolase cu familia ei.
În timp ce decorul pre-apocaliptic, începe să aducă cu Walking-Dead sau Resident Evil, Dodge şi Penny rămân pata de candoare care ne caracterizează pe toţi îndrăgostiţii. Dodge vrând după ce găseşte o scrisoare veche de 3 luni, să-şi găsească iubita din liceu, în timp ce-o conduce pe Penny spre un tip cu un avion.
Umorul: un restaurant ultra-prietenos, unii continuă să facă arestări, alţii se sinucid (de ce să ratezi şansa unică, din miliardele de oameni care s-au născut vreodată, să fii prezent la final?) să-şi tundă peluza, să meargă la serviciu - deşi munca lui e să vândă asigurări de viaţă, să vândă de prin casă în curte.
Dragostea: din păcate, deşi sunt 2 actori chipeşi....nu merge, nu sunt credibili ca şi cuplu. Dar să zicem că tatăl lui Charlie Sheen s-a încadrat aici în rolul de tată.
Nu-i Melancholia, dar e un film bunicel.