Camelia doarme în visul meu

Stăteam încordat, cu 760 piuneze înfipte în fiecare mm din spatele biciuit brutal de Cami. E atât de frustrant să vrei un răgaz de la lumea asta agasantă, să nu vrei decât să stai desculţ, sorbind dintr-o conservă cu lichid fără gust, pe un câmp întunecat, plin de gunoaie (cadavre aflate în putrefacţie) .... şi Camelia să te caute pentru încă o repriză.
Prin părul bărbiei, simţeam şiruind 2 firicele de sânge negru. Dacă nu l-am mai spălat, fireşte că a devenit subiect de studiu într-un laborator mediocru al Facultăţii de Inginerie din Bacău! Ştiu că o să mă înţelegeţi de la primul semn de exclamaţie, aşa că n-o să pun 2-trei sau mai multe......sperând c-o să-ţi transmit spaima mea. Cea mai profundă spaimă....cea care nu poate fi alergată, prinsă, înţeleasă. Dacă până acum n-ai înţeles ce vrea postarea asta, caută pe dexonline cuvântul suprarealism. Îmi era frică de destrămare, că sânii ei n-or să mai fie aceiaşi pe care îi simţeam cu fiecare îmbrăţişare. Camelia avea un păr superb....şi asta o ştiu pentru că visele nu m-au minţit niciodată. Înfăşurat în 3 şerpi, părul ei mirosea a iasomie şi mă făcea să trec peste toate neplăcerile masochiste prin care treceam.
Ochiul îmi crăpase puţin dinspre iris....dar refuzam să bag în seamă şirul divers de dureri care mă pândeau de pe lângă toate umbrele câmpului. Un peşte mort, urât mirositor, zbura prin zonă, bănuiesc - pentru a mă scoate din starea de visare indusă de părul ei. O cioară confuză, îmi tot aducea perfuzii cu otravă. Probabil credea că-n oaza lui Morpheus, voi căuta cu disperare ceva tangibil în care să-mi pun încrederea. I-am zâmbit, în timp ce-o înjuram cu declaraţiile de dragoste scrise de R. Stavarache pt Ziua îndrăgostiţilor şi m-am uitat pt o secundă la platoul cu grenade de lângă boxele din care răsuna noul single Madonna - Give me all your luvin. Aş putea să mai mor o dată, dar nu m-ar crede ipmi-ştii de pe facebook. Am ridicat ştampila cu IMAGINEAZĂ-ŢI, am dezbrăcat-o pe Camelia, i-am aplicat prosteşte cele 12 litere pe abdomen, şi-am aşteptat să văd cât de frică îmi este.

O vroiam şi nu îmi era ruşine de toţi mascaţii din şanţ, care se uitau la noi, respirând din ce în ce mai repede. Cami râdea cu poftă, downloadând orgasme vizuale din zona neîntrebuinţată a creierului. Gura i s-a transformat în ceaţă, sticlele pe care le folosea ca pantofi - se micşorau ca un penis în preajma unei drujbe, începu să plouă cu albine, fulgerând cu sticksuri de oţel.
Îşi scosese limba cât de tare era cu putinţă, suficient cât să şi-o bată în masă, cu cele 13 cuie ruginite pe care şi le păstra în buzunarul de la palton. O durea, dar nu mai mult decât primul orgasm pe care l-a avut cu îngerul ei păzitor. Un şarpe de culoare turquaz se apropia iute de mine...doar ca să se oprească la fix 13 cm de aluniţa de pe spatele meu. Încercam să respir adânc....dar îmi era greu, din cauza râsetului hă-hă-it care se auzea din zare. În morţii mă-tii de preşedinte....
Într-o capcană de şoareci, stătea plăpândă, mâna Cameliei, întinsă după trandafirul pus acolo de mine. Stăteam amândoi cu ochii închişi şi zeci de pete gri ieşiseră la suprafaţă pe palmele amândurora. Aerul de jur-împrejur, era stratificat pe valuri de pagini de ziar, de la Jurnalul-Naţional, Playboy şi un ziar online din iad. O copilă blondă trece pe lângă noi, spălându-se pe dinţi atât de brutal, încât periuţa îi perfora cu uşurinţă obrazul stâng. I-am luat capul fetiţei şi i l-am pus pe vârful maşinii mele de scris....sperând să o pot forţa să gândească a.î să o pot ucide fără să-mi placă. Încep să scriu: vei picta un bărbat, ale cărui mâini vor fi suficient de lungi, încât să-i iasă din tablou, să te înjunghie cu unghiile. Camelia se uita plictisită, pilindu-şi degetele pe care le considera prea lungi. Rochia de pe ea se biodegrada, în timp ce un măr pădureţ o muşca de faţa ei cu pielea atât de catifelată.
În acelaşi timp, tocmai ce terminasem instrucţiunile pt copilă, astfel că m-am putut apuca de şters fantomele din pământul care o lua la vale...şi asta am văzut-o în umbra cerului care se înroşise.
Un domn tăcut, a ieşit din mine, a ridicat dalta de jos şi tacticos, a început să sculpteze picioarele însângerate ale Cameliei. Nepăsătoare, îmi spune în şoaptă: Crezi că va mai veni vreodată dimineaţa?
N-am fost sigur de ce răspuns aşteaptă de la mine, aşa c-am tăcut.
Frig poate nu, dar răcoare cu siguranţă era. Grânele se îndoiau supuse de frică, iar noi eram deja pe cer, ca două zmee, purtate de la pământ de o copilă cu capul zdrobit ca un ou scăpat pe ciment.

N-am rezistat mult pentru că un nor întunecat ne-a luat pe amândoi şi încă nu ştie unde se va opri....