Un pic mai trist

Orice gest frumos, orice bucurie pe care o îmbrăţişez mai mult decât pe un bun-material, cum ar fi o relaţie cu o fată, sosirea de ziua mea a viitorului cumnat şi-a sor`mii din Italia, sau a surorii mele cea mai mică, după un tăvălug cu transportul din Germania în România....toate astea, cu cât înseamnă mai mult pentru mine (şi înseamnă) cu aceeaşi intensitate mă întristează în momentul în care se termină. Relaţia din simplul fapt că EA refuză să se maturizeze, familia ...păi familia mea, ca atât de multe alte familii, a depăşit graniţele României, dar ca şi Hruşcă, trebuie să se întoarcă în ţări mai liniştite decât a mea.
Alaltăseară Loredana, aseară Irina şi-n seara asta Eduard şi Oana. Mă întorc la a fi ceva mai trist fără ei. Bine...am şi antrenament, astfel că nu mă mai implic la fel de mult sufleteşte. Mai am părinţii şi-o piticanie de 7 ani, colegii şi câţiva prieteni, care să mă întregească. Zicala spune: cu cât ceva urcă mai sus, cu atât o să cadă mai mult (vezi Adi Năstase). Am avut un Crăciun cum nu cred c-am mai avut de pe vremea copilăriei. Asta o datorez atmosferei din familie...cei cu care îţi permiţi orice, cu care n-ai pentru ce să te cosmetizezi cum o faci cu prietena sau cu pagina de Facebook. Revelionul, deşi început cam fără de chef, din cauză unui clip la care am stat vreo 4-5 ore, prin care uram colegilor La Mulţi Ani....a fost la fel de intens sufleteşte. Acum că ne întoarcem încet încet la muncă, şcoli şi obligaţiile alea cu care suntem împovăraţi, nu avem cum să nu ne uităm uşor nostalgici la zilele astea în care refuzam de bună-voie, rutina ianuarie-decembrie. Azi dimineaţă, am despodobit bradul şi l-am aruncat.

Camera asta din care înşir câteva rânduri acum, e infinit mai goală fără brad şi fără familia întregită. Vestea bună...că doar n-oi fi ăla care se lamentează aşa uşor, e că pe 25 ianuarie îmi vine altă soră acasă...plus că internetul o să mă ţină-n legătură cu ăştia plecaţi în noapte spre zări mai luminate....mai civilizate.
Acum 5 ani am ieşit prima oară din ţară, în Italia. În 2009 am văzut Germania, în 2010 din nou Italia, iar anul trecut Franţa. Unde o să mă ducă soarta în 2012?...anul în care spuneam la începuturile blogului: apocalipsa e singura mea şansă să nu mor singur... Habar n-am....cert e că-mi trebuie distanţă pentru a duce dorul lucrurilor însemnate. Cum spunea Pink? Go away, give me a chance to miss you, say goodbye, it will make me wanna kiss you.
Cum prima piesă selectată în ultimii ani pentru best of, vine dintr-o scăpare pentru anul precedent, Wild Beasts - Reach a bit further, e prima propunere pentru best of 2012 şi singura piesă care mă obsedează actual. Versiunea de faţă e filmată la 13 zile după ce-am plecatdin Paris.