Pana acum cativa ani...relativi putini, aveam un truc: pentru a nu simti o profunda tristete, preferam sa ma infurii. La adapostul nervilor, ma ascundeam de un adevar pe care acum nu-mi mai permit sa-l evit...tot ce iubim mai mult ...urmeaza sa pierdem. Si oricat ar incerca vocile binevoitoare din jur sa ne aline, ce simtim in adanc, nu poate fi ascuns sufletului nostru. Doare. Incredibil de mult. Si oricat credem ca ne pregateste viata pentru pierdere...oricat suferim pana in punctul culminant al suferintei, tot ne ia pe sus, cu o forta devastatoare...si ne taraste pana`n adancul solitudinii. De acolo, privesti la lumea cea noua, de dupa pierderea suferita, cu alti ochi. Fiindca te simti abandonat, de fiinta care te iubea cel mai mult si pe care-o iubeai inzecit mai mult. In dupa-amiaza asta, am stat alaturi de 2 suflete dragi, a caror suferinta m-ar fi afectat oricum si daca nu tineam foarte mult la dna Harieta, mama lor.
Stat in curtea unei biserici, pe-un deal scaldat in ceata, in frig si lacrimi, care in sfarsit nu se mai agatau de curajul cu care de obicei ne abtinem din a parea ....oameni. Stiu ca toti pierdem...si ca parintii nostri la randul lor si-au pierdut parintii si ca-n ciclicitatea asta le e permis si celorlalti sa se nasca si sa simta toata bucuria si tristetea vietii. Stiu. Si probabil cu totii au invatat in timp, dupa ce s-au uscat lacrimile, sa accepte in adancul lor, ca da, moartea e parte a vietii si ca-i certitudinea de care ne ferim privirea pe cat putem zi de zi...pana cand ne priveste fix in ochi, doar pe noi. Dar nu avem un indrumar. Poate doar cele 5 etape ....negarea, furia, negocierea, depresia....si acceptarea. Si printre astea toate, se strecoara timpul de calitate petrecut alaturi de acel om, de mama. Pentru Lori si Cata ai mei, sunt bineinteles...zilele in care 2 bebelusi au plecat de la spital intr-o fasa in bratele ei, copilaria, adolescenta, maturitatea....un infinit de tineri in brate, de priviri calde, de pupici, de mese gatite, ajutor cu temele, explicatii de ce lumea pare mai rea dincolo de casuta lor, de rani curatate, bandajate, de raceli tratate si ceaiuri si leacuri babesti si plimbari prin parc, veri la Secuieni, duminici la biserica. Nu-mi permit sa spun c-am cunoscut-o foarte bine pe dna Harieta (sigur m-ar fi corectat....se spune doamna Blanaru, nu prenumele) dar mi-a adus multa bucurie de-a lungul anilor. Nu fiindca era mama celui mai bun prieten, si-a singurei fete/femei pe care-am iubit-o vreodata, dar fiindca era un om cald, caruia nu-i lua mai mult de o propozitie sau doua, sa-ti arate buna ei dispozitie, un zambet blajin sau de-a dreptul plin de viata, spumos, galagios...cat se poate de romanesc. Nu se abatea de multe ori de la normele de conduita, politete, maniere...si cu toate astea si cu un pezevenchi ca mine, care facea de multe ori pe Gica Contra, ii tinea hangu. Spre exemplu, era o crestina devotata....si desi ma stia drept ateu, nu doar ca mi-a permis discutii contradictorii pe dogme religioase, dar mai si incheia discutia elegant, cu suficient spatiu pentru adevarul amandurora.
Am fost un las, atunci cand cel mai bun prieten mi-a spus anul trecut, sa trec pe la spital, sa-mi iau adio de la ea. Imi facusem doua-trei idei cum o sa merg si-o sa incerc sa o imbarbatez...si nici bine nu m-am pus la drum, c-am facut cale intoarsa, convins ca n-o sa reusesc decat sa intru plangand in salonul de spital, vazand felul nedemn in care boala ii macina si pe cei mai nemeritorii dintre noi. Si ce-as fi rezolvat? Sa-i duc moralul, unde era si-al meu? Sperat intr-un fel de magie absurda, ca o sa-si revina doar prin forta pozitivismului. Si miracol sau ba, isi revenise. Temporar.
Dimineata lui 21 ianuarie o sa-mi ramana o vreme in amintiri ca ziua in care am mai pierdut o particica din mine. De cand am aflat acum multi ani ca am pierdut un nepotel, nu mi-a mai facut rau fizic o veste. Si stiam c-o sa vina ziua de azi, in care sa ma uit la Cata si Lori ai mei....si-o sa ma doara ca nu pot sa le alin suferinta, fiindca au ajuns in punctul cel mai inspaimantator ...cel in care trebuie sa-i spui adio omului caruia ii datorezi totul. Cum naibii rezistam? Cum trecem cu totii prin asta si cum continuam sa traim - dupa? Cum sa privesti in adancul unei gropi, stiind ca acasa pentru EA...o sa fie acel loc intunecat, rece, singur.....si cum de acum incolo distanta dintre EA si tine n-o sa fie doar km pana la cimitir, ci poate milioane de kilometri, de stele, de galaxii...pana in locul unde ce consideram a fi suflet, gramele alea de energie ....isi gasesc noua destinatie.
Probabil prin caldura amintilor. A fotografiilor pastrate. A celor care-o vor iubi in continuare si onora spiritul, prezenta ei. Gandurile la toate mogaldetele de la gradinita 11, care si-au inceput primii pasi cu ajutorul EI si-au devenit parinti...au imprastiat mai departe din invatamintele ei. E cineva care nu-si aminteste cu drag de doamna lor educatoare?....de practic mamica lor de la gradi.
Cand au plecat aproape toti cei veniti astazi la inmormantarea doamnei Blanaru, m-am furisat pret de vreun minut-doua la mormantul ei, deja acoperit cu coroane....sa-i multumesc. Pentru caldura cu care m-a primit in casa ei, pentru prietenie, pentru bunatate, pentru ca mi-a dat 2 persoane foarte...foarte dragi sufletului meu si i-am cerut iertare, ca n-am fost pe cat de curajos ar fi trebuit sa fiu, atunci cand poate ar fi contat un pic si imbarbatarea mea. Cum bine a spus astazi unul dintre cei 3 preoti de la slujba...ne intoarcem la parintii nostri. Ea s-a intors la ai ei. Poate cumva, candva, ne-om revedea si cu familia extinsa, cea pe care ai norocul uneori sa ti-o alegi.
Cu ganduri de alinare si respect profund. Andrei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu