vineri, 20 iulie 2018

2018 - 33


M-am tot gandit la ce-as mai putea sa-mi scriu. Full disclosure: n-am scris niciodata pt vizualizari, comentarii sau laude. Strict ca masina a timpului. Voiam sa scriu despre nevoia sensibililor de muzica-filme-postari de imbarbatare. Ori despre putinii oameni cinstiti ramasi... Sau despre parintii care-ar putea preda...pe-o aplicatie, o emisiune, pe-un grup Facebook, despre iubirea adevarata (ei iubesc copiii si pe partenerul cu care-au decis sa aiba un copil).
Dar orice mic subiect, sta cu mine cat fericiriea....cateva momente...si trece.
Adineori, in timp ce-mi terminam ultimii mililitri de Jack, zic: despre mine. Narcisic si pe sleau...cum a fost anul asta. Aparent cu bune...dar predomina, sau cantaresc mai greu, greutatile, tristetea, constientizarea a cat de neimportant e totul.
Cimitirele sunt monumente de egoism. Adica? Mereu au fost, vor fi, mai multi oameni morti, decat vii. Unde incap toti mortii? Ne credem importanti...contam...inclusiv dupa moarte, trebuie sa FIM. Ajungem la gropi comune, ca pe vremea nazistilor & comunistilor (5 schelete dintr-o familie, intr-o groapa). Am renuntat din 2017 la egoism. Ziua mea? Pardon...nimic special de 23 si 30 noiembrie, la fel de 21 mai. Suntem fix ca furnicile. Aici jos intre noi, ne pacalim, muncim, speram. Dar plutim in spatiu, de nicaieri....spre nicaieri. Nu-i pasa nimanui cu adevarat. Amintiri...mostenire....istorie. Chiar crezi? Anul asta mi-am pierdut mentorul (Gheorghe) ....si tot ce-a facut in cele 5 decenii, va fi uitat in curand. Timpul e adevaratul egoist. Nu-i pasa decat de el. Sterge totul, nemilos ca Putin, puternic ca absolutul (intamplator, o vodca).
E 2018....ma intristeaza ca inca o mai visez (Loredana)..ca inc-o iubesc, ca nu pot inchiria inima nici unei-alteia. O revad uneori....slaba...ca ura pe care i-o port pt toata suferinta provocata. Inca doare. Ca o durere de dinti. Dimineata cand ma trezesc...si e liniste...intuneric....singuratate. Dar trece, dupa prima cafea, primele 45 minute de Howard Stern si dupa ce-mi planuiesc filmele de peste zi, dupa ce privesc INCA minunat - la minunatiile de pe 500 px. La marinimia de pe micuta noastra planeta.
La copiii care zambesc si la parintii lor, norocosii ghinionisti. E greu...ba nu, e imposibil. Cum de se nasc atatia copii, cand sunt atat de greu de crescut. Medalii, onoruri, merita recunostinta. Thank you for your service. Eu il vad 15 secunde, zambind, mogaldeata dragalasa care-mi topeste inima si-mi infrumuseteaza ziua....dar mami stie cum e cand plange mereu, ca din gura de sarpe si nu stie ce sa-i mai faca. Adultii. Bu-hu-hu.....generatia big-brother. Au secretele, le-au castigat, au avut noroc. Stiu cum sa descurce instalatia de brad a arborelui genealogic. Rabdarea....singurul monstru pe care n-am reusit sa-l inving, in 33 ani. De vina e internetul...informatiile...pozele. Mint. Nici cofeina nu-i de vina....  Nu am rabdare fiindca sunt inca prost. Fiindca, desi ii admir pe cei in varsta, infinit mai mult decat pe cei tineri (parul meu la fel)...nu am invatat sa astept. Vreau imediat, acum, are we there yet? Daar...ianuarie-iulie au insemnat asteptare. Financiara. 7400 lei cheltuiti pe-un Galaxy S9+ si-un Canon 70-200.
In rest? Repetitii....aceleasi zile, cu acelasi program de somn si munca, glumite si nepasare, absent aici - prezent cu gandul intr-un chinuit POATE, Guerrilla, meciuri, kilometri strabatuti pe carari abia domesticite si-o rusinoasa fuga de asteptari (muta-te....pleaca din tara, invit-o in oras).
Iar peste toate .... o varsta cu care inca nu m-am acomodat, fiindca am ramas repetent, fata de ceilalti de varsta mea, la capitolul impliniri.

0 comentarii: