Interesat de Person of Interest

Ce-i face pe unii oameni mai interesanţi decât alţii? De ce te-ar interesa mai mult o femeie de birou din Germania, decât vecinul de cartier pe care-l vezi în fiecare săptămână şi nu-i ştii numele? E un fel de seducţie a percepţiei. Ea vorbeşte mai puţin, dar cuvintele ei par să aibă mai multă greutate. Plus că are şi-un parfum atrăgător, se îmbracă elevat, are o privire atentă. Rutina te face să te bazezi pe instincte ... şi de cele mai multe ori, în lipsa unei (auto)educaţii ferme, instinctele alea primordiale par sa fie animalice: eşti un produs de larg consum, banal ca apa sau pâinea. Ea e discretă, vecinul e prost (poate). Unul dintre cei 2 (intuieşti care) are răbdarea să te asculte indiferent ce ai avea de spus, dar cel pe care-l respecţi şi admiri...ei bine, lui (mă rog... ei) nu îndrăzneşti să-i umpli timpul cu mediocrităţi urbane. Această introducere îmi serveşte ca şi analogie pentru a descrie diferenţa dintre seriale ca Game of Thrones, Walking Dead şi momentan - Person of interest, în aceeaşi balanţă, înclinată în defavoarea restului de seriale.
Un serial nu-şi permite să fie pe o nişă exclusivistă, pentru că trăieşte din audienţe cât mai mari. Aşa că nu poţi să fii prea select în procesul de creaţie şi să fii în acelaşi timp sigur, că există la capăt, milioane care vor rezona cu episoadele tale. Lost sau X files, au fost la vremea lor, peste media nivelului de inteligenţă al celorlalte seriale, dar nu şi-au putut exploata potenţialul să nu-şi alieneze publicul ţintă.

După ce s-a terminat ultimul serial serios, au apărut tentative de clone a formatului. Recent, Hawaii five-0, Alcatraz, The River, V, The Event, Flash Forward şi ultimul...poate şi cel mai respectabil: Person of Interest. În spatele lui (şi asta o spun fără o documentare riguroasă) stau 2 producători executivi suficient de maturi artistic, încât să menţină de la episod la episod (15 până acum) un interes viu: Jonathan Nolan (cred că s-a săturat să i se spună: fratele regizorului The Dark Knight şi Inception) şi J.J Abrams, plus o echipă de regizori (nu au acelaşi regizor la fiecare episod) pricepuţi.
Tema, deşi poate uşor forţată, e că Harold Finch (Michael Emerson) e din nou eminenţa cenuşie (ca şi-n LOST), care-ţi spune doar frânturi dintr-un puzzle al lui. Finch a creat şi deţine, o bază de date, care preia, procesează şi oferă date, după tot ce-a însemnat în New-York-ul post 11 septembrie, despre crime şi alte iminente nelegiuiri. Da, aproape ca-n Minority Report.
Finch îl cooptează pe fostul agent CIA, John Reese, omul care poate să facă cu o agrafă mai multe decât mine, (dacă vă spun că-i acelaşi Jim Caviezel pe care-l plângea Esquire acum câteva luni, că nu-şi mai poate găsi de muncă,după ce l-a jucat pe Iisus în Patimile lui Hristos, nemaifiind credibil în alte roluri.......m-aţi crede?) şi episod de episod, apare câte un caz...destul de ambiguu, de rezolvat. Plus...frânturi din trecutul şi personalitatea de singuratici a amândurora, bine inserate în acţiunea fiecărui caz, fiecărui nume produs de maşinărie. Numeşte-l un program de protecţie a martorilor...înainte ca martorul să ştie că e martor.