miercuri, 7 septembrie 2011
qualche giorno bellissimo
Din motive care-mi scapă, Bacăul era scăldat în întuneric aseară când am plecat la un pub, să vedem România-Franţa.
Ia uite mă....au aprins nocturna de pe stadionul municipal şi n-a mai rămas energie electrică pentru restul oraşului? La magazin, întreaga coadă era formată din ronţăitori de seminţe, pe undeva normal.
Apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat: străzile erau pustiite, lumea speriată de bau-bau se retrăsese în bojdeucele fiecăruia, la terase şi baruri...sau ca, cărăbuşii, s-or fi dus pe stadion să ia lumină.
Hormonel n-a vrut să vină la meci, fiind prea obosită după o zi de muncă (sau dezinteresată de fotbal...ca mai toate fetele).....dar tot am trecut în fugă pe la ea să-mi dea un pupic.
Aveam întuneric, un aer răcoros spre rece, îmbrăcăminte Zara şi H&M (deci mă simţeam bine în pielea mea) şi pe deasupra, în căşti - ce cred că are şanse să fie piesa nr 1 pe best of-ul meu din 2011
Shakira & Miguel Bosé - Si Tu No Vuelves
Ca şi Gil (din Midnight in Paris) în imaginaţia mea, eram în alt loc şi-o altă perioadă.Vremuri în care nu ştiam ce-i lumea şi doar încercam să ghicesc ce-ar putea fi (adică, când eram un ţânc). Păi dimineaţă auzisem că se lucrează la un scenariu pentru un nou X files în 2012. Până atunci avusesem o zi chiar bună. Unde mai pui, că se simţea toamna (am menţionat de atâtea alte dăţi cum mă simt în al 3-lea anotimp) ieşise Esquire, citisem ceva bun de Gheorghe şi stătusem năuc, de vorbă cu o persoană care sfida paroxismul (mă amuză ciudaţii). Până şi la Selgros am avut norocul de a nu sta la anaCOADA de cărucioare pline de cumpărături şi reuşisem să plătesc înainte de casă. Era ziua Mirelei, dar părea şi-a mea.
Asta până ni s-a zis că nu avem voie să mâncăm seminţe la meci, până s-a terminat 0-0 şi totodată şi şansele reale (niciodată miracolele n-au fost de partea echipei naţionale) de calificare la Campionatul European din anul apocalipsei.
Manuale d`am3re...film italian văzut acum 2 seri. Dolce pelicula. 3 poveşti de dragoste nepotrivită. Mulţi napolitani altruişti, indiferent de vârstă sau situaţie. Frumoasă ţară, superbi locuitori, femei rafinate şi nebune (mă enervează că tot trebuie să spun în sensul bun....eu nu folosesc nebun în sensul rău). Filmul ăsta m-a îmbătat...fără să fie 3d, m-a făcut să mă simt ca şi cum eram printre ei. Nu mai contează că aveţi oportunitatea să-l vedeţi pe Robert de Niro chinuindu-se să vorbească în italiană, sau pe Monica Bellucci din nou goală (adică sânii). La final mă trezeam vorbind italiana cu sor-mea, venită 2 săptămâni din Bologna.
Mi-e ruşine să recunosc că am fost din nou luat de prost. Apollo 18 s-a prezentat ca un documentar cu imagini reale, scurse de la NASA, când de fapt e un semi-horror regizat şi plin de clişee lingvistice (houston). Asta am înţeles-o abia după vreo 60 minute din film.
Întrebare: aţi păţit asta vreodată: Cineva cunoscut, prieten, iubită, familie...să consume dincolo de limită şi să devină prea fericit (nu teoctist) punându-vă într-o situaţie iritabilă. Nu beat...nu că provoacă scandal....pur şi simplu e mai simpatic, dar tu nu eşti obişnuit cu el în starea respectivă şi te deranjează. Acaparează discuţia şi te simţi ruşinat de ce ar putea crede cei care sunt cu voi doi. N-aţi păţit-o? Aaaa, păi nici eu.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu