fără importanţă

Împrăştiat şi leneş. Fără ambiţia de a pune în ordine normalul pe care-l aşteaptă unii de la mine. O reîmpăcare începută încă din prima secundă a anului, ezitări simetrice cu temerile născute din eşecuri arhivate adânc....adânc de tot, într-un loc în care merg abia atunci când sunt sătul de realitate. Şi cred că zilele astea sunt sătul de realitate. Alcoolul e pentru copiii care vor să se creadă maturi....atât au înţeles din chefuri, despărţiri şi nopţi în aburi. Ce merit la 28 ani? Downloadări, facebook, 5 revelaţii pe zi, mâncăruri egale cu valoarea nutriţională a oxigenului şi descătuşări nocturne. Fuck that. Ajutor nu cer pt că ştiu că pot să ajung din nou la starea de mulţumire şi singur. 

Paşi făcuţi în direcţia corectă am tot făcut...las-o dracu că-i în comă, nu-i moartă. 

Fără să vreau, am ajuns la pagina din cartea pe care mi-o scriu cu corector, în care plâng de dragul copiilor. O fi din cauză că subconştientul îmi spune că mă apropii de vârsta la care trebuie să fiu responsabil pentru un copil...să fiu tatăl cuiva. Masacrul din New-Town Connecticut a lăsat răni adânci în percepţia mea pt viitor. Apoi am văzut The Impossible (Naomi Watts) şi ceva s-a rupt în mine....de parcă am undeva în lume un copil care mă aşteaptă şi habar n-am ce drum să apuc să ajung la el.

Vremea care a îngălbenit calendarul, îmi arată că totul s-a terminat pentru mine, când vine vorba de iubire. Iubesc lucrurile ciudate, visele din alte dimensiuni, un chip drăguţ - pt o perioadă determinată, răutăcismele făcute cu cap - care par abuzive şi mârlăneşti pt cei care încă n-au învăţat să trăiască........dar iubirea pătimaşă în mine n-o mai poate trezi nimeni. Nu mai dau importanţă.

Încerc o doză de politeţe şi maturitate....e rezoluţia făcută fără s-o spun cu voce tare...nimănui. Blogul e azilul din care gândurile mele nu vor să plece.