Un vis New-Yorkez

Eram vreo 3. Sau poate 4 ....mna, ştiţi şi voi cum e cu visele: sunt prea sensibile să le poţi atinge şi păstra aşa cum vin ele la tine. Ne-am urcat într-o maşină mică, la ceas înserat, pe-o şosea ce părea să înceapă odată cu micuţul nostru mijloc de transport. Destinaţia era Germania...fără să ştim de vrem un oraş anume, un sătuc pitoresc sau orice era în drumul nostru. Ştiu că deodată se făcuse loc cât să ne mutăm de pe un loc pe altul, ca într-un compartiment de tren...asta deşi maşina era ca un Renault Twingo. Andreea (colegă) mi-a cerut cămaşa, să o îmbrace...şi nu pt că avusese vreun accident cu îmbrăcămintea ei, ci din simplul motiv că-i plăcea cum îmi stă. Orele au zburat, drumul s-a lăsat parcurs....curios - afară era aceeaşi lumină obscură de la începutul călătoriei. Bine, deci refuza să se întunece....asta probabil, să ne bucurăm de peisajul sălbatic de jur-împrejurul nostru. Prima oară când am oprit, din văzduh veneau domol câţiva fulgi de zăpadă roşie. A da...uitasem să vă spun că era toamnă (mi-am dat seama după culoarea frunzelor din mulţimea de copaci ce ne străjuia traseul). Nu se depuneau...sau poate că da, doar că nu mă uitam în jos. Andreea şi restul companionilor mei, ieşiseră să-şi întindă braţele - parcă într-o îmbrăţişare potrivită cu natura însingurată.
Trecând pe un pod metalic, ne-am gândit să renunţăm la discuţiile despre acasă şi să cântăm în gând aceeaşi melodie cu toţii: Airplanes de la B.o.B şi Hayley. Nu ne-am mirat când deasupra noastră au trecut 2 elicoptere (măcar nu erau avioane) care-au dispărut repejor, mâncate de un soare însângerat.
Ajunsesem...dar nu în Germania, ci în New-York, izbiţi de măreţia clădirilor şi de impozanţa imaginii de ansamblu. Multă aglomeraţie...parcă la fel de multe reclame - colorate viu. Mic, mai mic decât un atom mă simţeam.

Dincolo de primăria lui Jay-Z, ne-am trezit în culise la emisiunea lui Jay-Leno. Era ca o piaţă: puteai să-ţi cumperi orice fel de suvenir: nimicuri ieftine, multe poze...dar pe mine mă interesa o domnişoară îmbrăcată în deux-piece, care-şi nota într-o agendă, tot ce i se părea ieşit din comun pe chipurile turiştilor din culise. S-a uitat la mine curioasă...poate şi pt că i-am oferit stiloul meu chiar în momentul în care al ei nu mai scria. Cum te numeşti? Pentru scurta perioadă în care formalităţile vor sta între noi, poţi să-mi spui Medeea. Într-o clipire de ochi închişi, decorul se schimbase şi eram la partierul unui zgârie-nori, într-o şură, cu mai mulţi băieţi în geci de piele...foarte temperamentali, deşi puşi pe şotii între ei. Eram acolo să ne luăm partea. Nişte produse de contrabandă cred. După ce ne-am mulţumit, am aflat că vine şeful să ne vadă cum ne descurcăm ...şi ştiind-ul ecologist înrăit, am încărcat în duba noastră cu etaj şi vreo 30 porci. Pornind, ne-am găsit în mijlocul unei parade...lângă aceleaşi reclame viu-colorate de la intrarea în oraş. Făceam cu mâna ..să nu ieşim în evidenţă...doar că am ieşit...Andreea mă văzuse şi m-a chemat înapoi la maşină: Te-ai distrat suficient? Hai că trebuie să plecăm.

Înapoi la facultate, nu mai recunoşteam clasa în care trebuia să dăm un examen, cu impresiile de pe drum. Adică o recunoşteam, dar era clasa în care am făcut şcoala generală. Îl căutam din priviri pe colegul Adrian, dar ceilalţi colegi erau prea departe de catedra unde dra profesoară Panainte, m-a rugat să iau loc. În dubla 2, m-am trezit (vorba vine) într-o clasă însorită, cu ferestrele deschise, înconjurat de străini...cu un profesor care se plimba pe rândul dintre bănci...distribuind boluri cu un aliment necunoscut. Colega mea Medeea, luase deja 3...eu nici unul. Cu stiloul meu, nu ştia ce să scrie pe foaie, dar era suficient că scrisesem eu deja şi avea de unde să copie.