încă 100 km până în iad

Doar berea nu poţi să o compari, una după alta? Ştii că după ce bei un Heineken, ţi se urcă la cap şi deja Perroni nu mai e la fel de pur. După 10 beri, deja poţi să bei orice mediocritate, nu mai contează. Când eşti flămând sau sătul, nu poţi aprecia la justa valoare, o delicatesă. E valabil şi pentru femei? Una o modifică pe următoarea, indirect, modificându-te pe tine? E la fel ca şi cum te-ai da cu un parfum extrem de persistent, după care te dai cu unul un pic superior/inferior....Deja eşti impregnat cu primul. Sau filmele...nu poţi să te bucuri de al 2-lea şi-al 3-lea, pentru că eşti sub influenţa primului? Poate ai nevoie de distanţă, de timp între ele. Cât? Mă uitam ieri şi alaltăieri la prezentările turistice ale Franţei şi Elveţiei (am vreo 42 prezentări de ţări). Splendoare ca într-o carte poştală. Obiceiuri tipice tradiţiilor păstrate cu demnitate şi mândrie. Clădiri, râuri, văi prezervate - nepângărite de agitaţia metropolelor şi de viziuni cameleonice. Consternat că se poate şi altfel, ieşeam apoi afară, în drum spre facultate, într-un autobuz sărăcăcios, cu oameni fie gălăgioşi, fie apatici, pe lângă oraşul ăsta aflat în plină topire, iar mizeria îşi va arăta din nou chipul urât pe străzi.
Drumul spre iad...titlul, e metafora pe care-o folosesc, pentru banalitatea ultimelor zile. Citeam postarea unei dragi colege, în care ideea era că fericirea ţine de tine şi nu de ceilalţi. Iadul e atunci când fericirea ţine strict de ceilalţi. În ceilalţi intră şi oraşul, televizorul, internetul, filmele, prietenii......şi mai toţi te dezamăgesc. Pentru că-n imaginaţia mea e loc de mai mult. Iar pe imaginaţie, cineva mi-o ia de păr...o târăşte până pe capătul prispei, o adoarme cu suficient cloroform, după care, bineînţeles că o poate tăia în bucăţi. Dacă va simţi nevoia, poate s-o lipească ulterior cu bandaje. Dar nu-i indicat. Nemţii puneau o stea pe evrei să-i identifice mai uşor. Să ştii cu cine ai de-a face. Mulţi îşi pun singuri etichete. Trebuie să ştii unde să te uiţi.
Să zicem că nimeni nu ştie cum te simţi, că ai ajuns la suprasaturaţie şi că lamentarea nu-i o opţiune, nu în cazul tinerilor (cu atât mai puţin la bărbaţi - am pretenţii).
Un as în mânecă am mai mereu: ştiu unde să caut alinarea sau detaşarea...ştiu că nervii mă scot din orice stare proastă (şi mi-e atât de uşor să mă enervez când vreau), ştiu că am prin preajmă un puşti de 7 ani din ce în ce mai simpatic, ştiu că mâine România joacă returul cu iubirea [dragobetele] (de data asta acasă la noi).

 **_această postare nu a fost scrisă sub influenţa Johnnie Walker, nici sub fumurile unei narghilea sau sub infuzia rotocoalelor de fum Kent8.