Midnight in Paris, într-o ultimă seară de vară

 

Eram într-atât de bucuros că am ocazia să-l văd în avanpremieră încât mi-am luat bilete cu 5 zile înainte. Filmat în 2010, lansat în deschiderea Festivalului de film de la Cannes, Midnight in Paris e ceva mai special pentru mine tocmai pentru că, asemeni personajului principal (Gil) sunt îndrăgostit de oraşul ăsta. Aş fi vrut să-l văd alături de grupul cu care am fost în Paris, dar am fost cu Loreylle şi m-am bucurat de el la singular. Pe ciocănitorul Woody îl consider amuzant încă de când am citit şi recitit God (piesă de teatru) iar genul filmului, (comedie romantică) cât şi subiectul, m-au adus în starea în care eram în a 14-a zi a şederii noastre în capitala Franţei. Eram încântat de superbitatea oraşului, de cât de minunat, superb, mirific, este, atât ziua .. cât mai ales noaptea. Mă rătăceam intenţionat, căutând pe alei întortocheate, frumuseţi nemaivăzute ... dar visate sau închipuite, atunci când răsfoiam romane franceze.
Midnight in Paris era din start un film care nu avea cum să mă dezamăgească...avea să fie un regal artistic. Să mă năvălească amintiri şi stări pe care doar Parisul şi primii nori văzuţi din avion, mi le-a dat. Era o (re)întâlnire oarbă, cu cineva de care eram îndrăgostit. Până şi Loreylle arăta mai frumoasă decât ultima dată când am văzut-o.
Jazz-ul anilor 20 acompaniază primele 3-4 minute din film, făcând imaginile cu descrierea Parisului, şi mai boeme decât ar putea părea.
Un scenarist de succes, Gil pe numele lui din film, revine în Paris, cu logodnica şi părinţii acesteia, într-o călătorie de afaceri, de pe urma căreia speră să obţină şi ceva inspiraţie pentru primul său roman. Atât doar, că se simte mizerabil, alături de viitorii socri republicani, care-l consideră zgârcit; de logodnica Inez - mai degrabă îndrăgostită de pedantul Paul (pt cititorii mei fără BAC, înseamnă exces de minuţiozitate) şi acest pseudo-intelectual de Sorbona, care-ţi explică într-o manieră voit amuzantă, detalii despre Versailles, vin, muzee şi istorie. Dacă ar fi trăit într-un Paris al anilor 20, fără ploi acide şi încălzire globală, în epoca de aur a romantismului (adevărul e că rădăcina romantismul ţine foarte mult de dezamăgiri ... aşa-i?) Gil ar fi fost mult mai fericit decât în actualitatea lui 2010. Într-un suprarealism care explicat nu ar mai valora nici cât un ciob dintr-o oglindă de la Versailles, Gil Pender se plimbă pe străzile Parisului, cu ceva mostre de vin la bord, fermecat (ca şi mine dealtfel) de frumuseţea nocturnă pe care-o emană oraşul luminilor. Notre-Dame anunţă miezul nopţii, moment în care Cenuşăreasa noastră intră într-o maşină (a timpului) într-o lume a magiei, a imaginaţiei, a dorinţelor împlinite.
F. Scot Fitzgerald şi soţia Zelda îl duc la o petrecere aurie, pe acordurile acestei melodii

într-o atmosferă plăcută, romantică. Ocazia de a vorbi cu eroii lui, despre cartea pe care o scrie...şi totodată de a se simţi infinit mai bine decât în lumina zilei, de a se îndrăgosti de Adriana (superba Marion Cotilard) un designer de costume. Hemingway la aceeaşi masă cu Fitzgerald, brutal de sincer şi de deschis, m-a amuzat cât Hangover 1 şi 2 laolaltă. Cel puţin la fel de amuzant, şi la fel de oportun încadrat în firul poveştii, e şi Dali, cu obsesia lui pentru rinoceri.
Deja cucerit de cum se desfăşura filmul, încercam să memorez cât mai multe detalii pentru postarea de faţă, lăsând la o parte perspectiva de ansamblu. Fiind vorba de Woody Allen (deja lucrează la un film nou cu Jesse Eisenberg şi Ellen Page) ştiam că îmi scapă câteva metafore. Un film despre inspiraţie, despre creaţia artistică şi despre critici (aici doar constructive)....hmmm. Ceva mai târziu m-am prins: Gil este oglindirea personalităţii lui Allen. Cartea lui Gil, despre un om care avea un magazin nostalgic, vintage......iar el tocmai se afla în mijlocul nostalgiei lui.
La cursurile de mgmt proiect, un psiholog îmi reproşa timid că nu suntem din aceeaşi generaţie, că noi ne uităm la filme, ei preferă cărţile.
Cultura literară nu mai este la fel de cerută pentru spectatorii plătitori de bilet, prin acest mic impediment mi-am închipuit că unii vor fi surprinşi de film, că nu-i vor recunoaşte valoarea  (nu toată lumea ştie că are aur în mână atunci când îl găseşte). Surprinzător, cei din jurul meu aveau cultura generală şi-au înţeles cine sunt personajele din acest episod al zonei crepusculare pariziene.  Exemplu: Gil se întâlneşte cu regizorul spaniol Luis Bunuel, şi-i dă o idee pentru un film: Un grup de invitaţi stau la cină, după care se găsesc în imposibilitatea de a putea ieşi din casă. Dar de ce? întreabă Bunuel (care nu-şi recunoaşte intriga din The Exterminating Angel)
Ziua, când se întoarce la contemporanii lui, Gil se străduieşte să treacă peste ego-ul rănit  de imperfecţiunea, critica şi invidia materialiştilor care-l înconjoară.
Se îndrăgosteşte de Adriana (trecută şi prin inima şi patul lui Modigliani, Picasso) şi viceversa, fiind pus încă o dată în pielea mea (indecis dacă e îndrăgostit de 2 femei în acelaşi timp).
Imaginaţia, ca şi în Inception, merge mai departe, când noua lui cucerire este plictisită de anii 20 şi se declară îndrăgostită de 1890, perioadă după care tânjeşte în aceeaşi manieră ca şi Gil după anii 20.
Împreună cu aceşti câţiva designeri ai actualei culturi, Gil îşi dezvoltă talentul, îl aduce acolo unde dorea, în (vorba sloganului berii) probabil - cel mai minunat loc din universul ăsta rece, întunecat şi lipsit de frumuseţe.
Acest film, despre turism istoric, despre plimbări prin ploaie, despre banalitatea culturii contemporane şi iubire pentru frumos, cu actuala prima doamnă a Franţei, se termină în 95 minute (nu vă spun cum) dar rămâne cu tine şi la ieşirea din sală.
IMDB i-a dat 8,1 .... eu îl recomand oricărui cinefil care se respectă. Romantismul, comedia şi fantezia...n-ai cum să dai greş. Un film perfect pentru cupluri sudate, pentru visători pierduţi printre pagini, pentru o seară perfectă.