Comă cu termen limitat

Eram pe un amalgam de probleme, într-o încăpere...cred că era un castel gonflabil. Vârful castelului însemna un pod cu o fereastră îngustă (singura mea vedere înspre realitate). Afară ploua nervos şi tumultuos. Eram ţinuţi împotriva voinţei şi la a 3-a încercare de a scăpa de acolo, urma să experimentez durerea. În timp ce ne promiteam că o să ieşim de acolo, alţii se mulţumeau cu foarte puţin, cu micuţele nevoi primare satisfăcute. O fătucă, credea că dacă fug cu ea în braţe şi pe ultima sută de metri, voi face ultimul pas, intrând cu ea în apă, nu ne vom despărţi: fie luând-o cu mine, fie rămânând cu ea acolo. Locul era considerat o antecameră a morţii. Cât timp respectai regulile, erai ţinut în viaţă. Însă, adevăratul scut, era fosta mea prietenă - stăpâna castelului, care se supăra cu fiecare tentativă  de evadare a mea. Oamenii cu care eram, i-au făcut cadou, ca semn de preţuire pentru găzduire, o brăţară organică, din 2 componente care se îmbinau....răgaz pe care l-am folosit să curăţ maldărul de fier şi mobilier adunat pe castel, să nu-l pot folosi ca trambulină, să ajung la fereastră.

Când rămăseseră doar câteva instrumente metalice, vedeam cerul înseninat şi întunecat...dar şi pe ea, care se repezea spre mine, urlând: Am fost înţelegătoare, răbdătoare şi generoasă, în timp ce tu nu înţelegeai cât îmi datorezi. În timp ce mă lovea cu tunete în cap, simţeam cum toate ecranele care mă protejau de realitatea clară, dispăreau, lăsându-mă fără nici un fel de scut. Eram cu capul lipit de drumul uscat...o serpentină de drum de ţară. Simţeam cum viaţa se scurgea din mine şi îmi aduceam aminte că mi s-a zis demult, că nu sunt în viaţă ci într-o comă cu termen limitat. Viaţa se scurgea din mine şi acceptam asta cu un singur cuvânt: Păcat.
Înainte să ajung la castel, pe drum, îmi căutam o colegă, pe care trebuia s-o salvez...dar n-am dat decât de două fete însoţite de 2 seducători ieftini. M-am abătut pe un drum-labirint făcut din plexiglass.