Anonymous - The Soul of the age

We are living in a time of great change and people are clinging desperately to what is safe and comfortable.
Foarte posibil să mă avânt pe un teritoriu unde nu am ce căuta. Să mă consider îndreptăţit să scriu despre scriere, într-o perioadă când mai mult citesc decât scriu. Am avut o bună perioadă de timp în care scriam bine doar dacă eram inspirat de cineva...o fată, un om de televiziune, un nebun. Marii scriitori au găsit inspiraţia, pasiunea de a lua din natură, din interior şi a pune pe hârtie, fie în faţa unei maşini de scris, fie în faţa unei hârtii, în vremuri tumultoase. Băutura, fumul şi femeia....plus, să nu uităm: mama inspiraţiei: moartea. Războaiele...de mai mari sau mici dimensiuni, au consacrat scriitori care astăzi nu pot fi egalaţi. Nu pot, deoarece conflictul a rămas, dar a îmbrăcat straie moderne....cu un patos mult diluat. Asta cel puţin în partea mea de Europă. Astăzi am auzit de moartea unui regizor român de teatru. Automat m-am lăsat purtat de gânduri, ca pe vremea când postările astea erau concepute pe hârtie...şi abia apoi transcrise pe internet, în zări în care teatrul e apreciat...se joacă în oraşe ca Bucureşti, Londra, Milano sau Paris, adună în juru-i, oameni care SIMT teatrul, care-şi hrănesc sufletul cu roluri aduse la viaţă pe scânduri. Ciudat.....mi-am întrebat odorul de mă va însoţi la Anonymous...pentru că da, prieteni...am mers într-o sâmbătă seara, nu la concertul lui Maximilian sau Smiley (partierul arena mall) ci la un film care pleacă de la ideea că William Shakespeare a fost un simplu, actor, căruia i-au fost dăruite din motive bine întemeiate, gloria şi recunoaşterea multor piese care au marcat o epocă, de către lordul Edward de Vere (fiul ilegitim al reginei Elizabeth)....prigonit de către familia Cecil, apropiaţi sfătuitori ai reginei Elizabeth I. Temă dezbătută dealtfel în trecut şi de Mark Twain, Henry James sau Charles Dickens...fără a fi ajuns însă la un numitor comun irefutabil.
Ficţiune sau nu..(totuşi, regizor e Roland Emmerich) m-am simţit atras în timpul filmului, de intrigile care l-au făcut pe Edward de Vere, al 17-lea Earl de Oxford (atât de nobil jucat de Rhys Ifans) - posibil moştenitor al tronului, să se preocupe de vocile care nu îi ofereau liniştea, decât în momentul în care operă după operă, aceste voci interioare au fost trecute în nemurire cu ajutorul cernelei. Şi de ce un om care-a avut bani şi putere, a simţit că, deşi moare sărac, operele sale i-au îmbogăţit sufletul iar cuvintele au fost de fapt cele care i-au dat putere. Poţi inspira revolte, curajul de a lupta de partea cauzelor drepte, răbda mai uşor singurătatea sau prostia cu care eşti înconjurat, dacă citeşti....dacă mă gândesc mai bine, asta e chiar definiţia unui scriitor.

Personajul central mă subjugă mai mult decât marea dilemă legată de autenticitatea lui Shakespeare. Mi-e prezentat în 3 etape din viată, însă de departe cea mai curată, mai carismatică, e cea finală, în care Rhys Ifans străluceşte. E absolut memorabil. Privirea plină de gânduri aşternute şi împărtăşite anonim, m-a adus în locul ăla în care mă uit la el şi îi recunosc valoarea, cred că are justificări pentru tot ce face şi că-şi păstrează demnitatea într-o epocă dură, plină de intrigi şi bătălii politice între Tudori şi Cecili pentru ranguri, putere şi/sau iubire nepotrivită. Iar talentul e bine conturat pentru de Vere, încă de la 9 ani, când joacă în propria-piesă, rolul lui Puck în Visul unei nopţi de vară (s-a jucat şi la Teatrul Bacovia într-una din serile în care eram pe acolo). Dragostea lui, împărţită între Elizabeth şi literatură, îl pune în faţa unei căsătorii de convenienţă cu Anne Cecil (la fel de contra faţă de dramaturgie) încâlcit într-o relaţie şantajabilă, de amant şi tată al unui bastard drăguţ (Henry de Southampton). Puterea propagandistică a teatrului îl inspiră să îşi pună, în mod anonim, piesele în scenă cu ajutorul unui surogat (Ben Jonson)...fiind plăcut surprins de reacţia pozitivă pe care o are publicul faţă de operele lui, vrând totodată să îl ajute pe Earl de Essex să urce pe tron. Cum? Sigur aţi auzit de Richard al III-lea sau Henry al V-lea.
În film n-o să vedeţi vreun actor de top......şi asta pentru că Emerich pare să nu facă vreun compromis în cazul ăsta (nu-şi propune sa distrugă lumea ca-n Ziua independenţei, Godzilla sau The Day after tomorrow...ci doar pe Shakespeare). A lucrat 8 ani la Anonymous şi după cum spunea într-un interviu, filmele comerciale făcute de el până acum, i-au permis să-l facă pe ăsta aşa cum a vrut. Adică să expună povestea unui om care a avut puţină educaţie spre deloc, care a avut copii ce nu citeau, care a lăsat în urmă doar 6 semnături greu de descifrat şi alea scrise în altă ordine de fiecare dată, care n-a călătorit în afara Londrei, care şi-a petrecut mult timp intentând procese minuscule, care n-a lăsat vreo carte în testament, care nu putea citi cărţi în italiană, spaniolă sau franceză dar teoretic a folosit materiale netraduse ca bază a unor scrieri, o persoană despre care nu se poate spune că a scris vreo scrisoare....ăsta să fie cel mai mare autor al Marii Britanii? Cum spuneam şi la început...există posibilitatea să credeţi că filmul e rezultatul deciziei de a-l lăsa pe Dan Brown să fumeze marijuana şi mai apoi să facă un film. Tocmai citeam un interviu dat pentru The Guardian de Umberto Eco, în care acesta spune că i-au plăcut întotdeauna conspiraţiile....dar şi mai mult - paranoia care permite acestora să înflorească. La urma urmei...există critici care spun că Oxford a murit înainte ca unele piese să apară......dar din câte ţin eu minte din film.....la moartea lui, Oxford a înmânat câteva manuscrise spre a fi publicate la câţiva ani după ce acesta va fi istorie.
No writer without high standing in the court could have written and produced the daring plays of Shakespeare - the crown prince of english literature.