Înainte ca Facebook să mă includă în iureşul mulţimii seduse, eram un blogger activ. Cu un oarecare domol regret, mă uitam şi-n lista blogurilor pe care le urmăream, văzând că au la fel de puţină activitate acolo şi înzecită pe reţeaua de socializare. Acolo lumea te comentează, te împarte, te place sau nu. Dintr-o nepăsare vecină cu inconştienţa, mi-am lăsat profilul într-o vitrină cu geamuri clare, accesibilă tuturor. Cum să emit pretenţii că vreau intimitate când am blog şi cont pe Facebook? Ba chiar, de unde stau eu, observ că ce vreau să transmit are şanse mai mari de fecundare dacă poarta rămâne deschisă oricui (pe sistemul: îmi place să stau cu uşa de la apartament deschisă....încurajez intruşii). Problema mea e că Facebook e prea mult. Un flux prea mare de chestii noi. Când apuc să le judec dacă mereu ţâşnesc noi bârfe, poze, clipuri şi quelle horreur: banalităţi în reluare? Blogul rămâne personal. Micul meu jurnal a ajuns să ţină locul unei scrisori. Până încheg o postare, în care să transmit emoţii şi gânduri intime.......site-ul albastru a rămas supermarket-ul în care toţi vrem să ne vindem, în care stăm să şlefuim imaginea pe care o au alţii despre noi cu breaking-news-uri personale.
Azi vreau să spun cum mai arăt în oglindă. Mă puteţi vedea în poza de mai sus. Arăt întunecat. Singur, deşi sunt într-un parteneriat domestic, am colegi, cunoscuţi şi mutuali pe site-ul de prea multe ori invocat deja într-o postare. Din ultimele 6 filme văzute (singur) doar The Fountain e ăla care mă poate pune în dialog cu prietenii mei. Altfel, cine dracu e interesat de Page Eight, Terri, A little bit of heaven, Beautifull Boy, The Ledge ? Toate m-au făcut să mă simt în elementul meu. Cele 100 şi n minute ale fiecăruia, au stors din mine lacrimi, nervi, m-au incitat, m-au adus forţat în zona mea de confort....o zonă în care să simt fiori. Marţi seară, la un curs de valorificarea resurselor, vorbeam despre piramida lui Abraham Maslow şi mă uitam pe nevoile primare, siguranţă, afecţiune, respect şi realizare. Toate etapele alea reprezintă ce vrei...ce speră alţii de la tine c-ai să-ţi procuri. Mi s-a zis că n-ai cum să ajungi la una, dacă nu treci prin cea imediat inferioară. Dacă aş fi (şi sunt mari şanse să fiu) creatura aia singură din pădurea întunecată, aş spune că mă aflu pe treapta respectului. Că-ncerc să fiu respectat tocmai pentru că sunt diferit. Că sunt de partea lui Şerban Huidu, că vreau ca regele Mihai să fie respectat pentru ce a spus astăzi în Parlament, că-n locul dictatorilor din Egipt şi Libia vor veni marionete sau că Steve Jobs chiar a fost un geniu...dar şi că aş vrea o lume utopică...să dăm dracului capitalismul pe care wall street şi Grecia vor să-l tragă-n jos şi să ne preocupe că avem ţara asta cu împrumut de la copiii noştri. Că n-ai cum să faci dezvoltare durabilă cu Roşia Montană, cu corupţi în toate ramurile administraţiei (începând cu ANOFM şi neterminând cu examenele pentru permisul auto [am auzit că încă se aşteaptă un 800 lei]) şi cu alianţe între liberali, social democraţi sau democrat-liberali. Era o imagine atât de normală să vezi un membru al Casei Regale că spune ceea ce invocă toţi politicienii la Antena 3, Realităţile lui Ghiţă şi Schwartzberg (sau cum naiba îl cheamă, că n-o să-i caut numele pe google) şi-n presa de pe statul lor de plată. Blogul ăsta încă mai are pe frontispiciu Spookie, pentru că nu m-am schimbat. Încă îmi permit să las imaginaţia şi curajul să spună ce alţii nu spun tare. Şi da, de acum gândurile alea mai importante, or să se mute înapoi aici. Asta e datoria faţă de mine.
Is all that we see or seem,
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu