if you feel it, you say it

E chiar simplu....postarea asta e rezumată perfect de titlu. Momentan simt durere şi mai simt că am fost abandonat de avântul pe care îl aveam. Nimeni nu poate vorbi la telefon prea mult cu mine pentru că toţi aşteaptă să fiu ăla care animă discuţia....iar eu mai mult de chestii stricte nu pot da momentan. Săptămâna trecută am văzut Vunk, Cargo, Viţa de Vie, Direcţia 5, Zero şi Holograf la cântările făcute de Timişoreana în turneul anual prin care alături de Tuborg, Ciuc, Ursus şi mai nou Heineken, îşi promovează interesele. În afară de Holograf, nu mi-a vibrat vreo coardă sensibilă la altă trupă....n-am simţit decât că sunt lângă oameni dragi ( un prieten, o soră, o  parteneră sau o colegă) şi că stimulii nu-şi fac efectul. Se înţelege că n-am simţit dorinţa de a scrie despre cele 3 zile de concert.

Am urmat şi terminat cu 10, un curs de mgmt proiect, la care m-am simţit din nou VIU. Vreme de 10 zile m-am simţit provocat. Cineva chiar vroia să gândesc pentru el...ba chiar pentru o echipă. O bună parte din ce trebuia să învâţăm ştiam deja, şi trebuia doar expus, explicat. Lectorul nostru era totodată şi psiholog....deci şedinţele terapeutice erau incluse. Toţi colegii mei m-au surprins cu cât de dispuşi erau la dialog, având mereu răspunsurile la ei. În special o colegă mai curajoasă în exprimare....deborda de încredere de sine (Cătălina)....mi-a plăcut pentru că este exact cum aş fi vrut să le modelez pe acele fete pe care le-am iubit.

O săptămână a venit înapoi acasă şi sor-mea cea mică - Irina. Am mers cu ea la avanpremiera Horrible Bosses şi-am râs cel puţin la fel de mult ca la Little Fockers (de Crăciun). I-am sărbătorit ziua la Casa-Grande (nu mai fusesem de la banchet pe acolo) cu o cină în familie, cu şampanie, cu umbrele într-o seară răcoroasă în care, undeva dincolo de ocean, Gillian Anderson împlinea 43 ani. Tot în familie am fost şi la Cars 2 (distrus de vocile dublate în română).
Muzical am găsit prin ruinele memoriei şi-o mai veche melodie care mă îneacă în fantezii funebre, pe meleaguri străine care-mi sunt tangibile prin vise:

Tot în sertarul cu surprize care mi-au însufleţit interiorul, am re-găsit 3 oameni ce mi-au lipsit o lună de zile: Dobro, Craio şi Matei. Urechile mele erau din nou fericite.
 Au urmat ochii, pentru că seara, când nu ieşeam cu sor-mea preferând căldura familiei şi-a căminului (curând renovat) am avut ego-ul gâdilat încetişor de 2 filme altfel decât blockbuster-ele de la cinema: The Rise of the planet of the apes. Badea m-a făcut curios, spunând că nu e absolut deloc un film despre invazia maimuţelor. Corect... e despre transformarea unor primate, în oameni care nu respectă decât regula instinctului. Şi mai e despre legătura dintre noi (la începuturile omenirii) şi primate, despre dezamăgiri şi umanitate.
Apoi, The Beaver (Jodie Foster şi Mel Gibson)...altă peliculă care-ţi răscoleşte gândurile despre ce e nebunia şi cum o vindeci.
Şi microbistul din mine a fost încântat în ultima vreme: Barcelona câştigând ultimul El Clasico (adică Realul a rămas cu buza desumflată) în supercupa Spaniei, Dinamo care s-a instalat pe locul 1 în Liga 1, Vaslui, Steaua şi Rapid... care au câştigat prima manşă în play-off-ul Europa League (aici Dinamo şi Gaz-Metan au de tras nenică pentru retur), Liverpool care-a câştigat duelul cu decimata Arsenal în a doua etapă din Premier League (după un egal descurajant cu Sunderland în debutul ediţiei actuale a campionatului englez). E bine ~ simt că e loc de mai bine...dar până atunci, e bine aşa.
Federer şi Nadal s-au grăbit să plece acasă de la U.S Open, Formula 1 şi-a luat pauză o lună...deci aici se încheie capitolul sportiv.
După revederea şi La revedere-a cu sor-mea, alţi 2 fraţi mi s-au întors pe tărâmul păstorit de Băsescu (cum s-a dus cromoplatinata aia la Cotroceni când Popeye era cu navastă-sa...ouch). Sună ciudat.....dar nu m-am bucurat că i-am văzut. Credeam că mi-e dor de ei, dar poate că dorul ăla s-a stins, s-a transformat în resemnare. Sau poate că simt prea puţin. Acum ceva vreme, la miezul nopţii eram întins pe un şezlong, într-o curte drăguţă, îngrijită, alături de Loredana şi un fost coleg. Mă uitam cu ea alături, la perseide (stele căzătoare) .....şi singurele emoţii erau alea care veneau însoţite de gânduri măreţe, legate de cosmos, de cât de microscopici suntem în economia Universului.

Bun....până acum am spus că dacă simt ceva, s-o spun. E chiar atât de simplu. Povestea mea de dragoste nu seamănă cu a lor (abia aştept ultima parte în noiembrie, pt că ador cartea). Simt doar că vreau s-o protejez, să o fac să se simtă bine, să facem nebunii, şi că-mi plac săruturile lente mai mult decât paharul ăla de Johnnie Walker pe care-l umplu zilnic.