inconnus dans la nuit

Este de datoria artei să te ducă cu gândul la lucruri pe care nu le poţi vedea. Şi mai e ceva: oniricul. Subconştientul meu, pe care-l numesc inception jr, a luat wallpaper-ul pe care-l am pe telefon, asemănând-o pe o fată pe care nu o cunosc,cu una dintre puţinele fete pe care chiar le cunosc - Loredana.


Era trecut de miezul nopţii, eram pe vechiul pat din dormitorul mare...ea dormea, eu abia ajunsesem acasă de la muncă.
- De ce-ai ajuns atât de târziu?
- Şşşşşt ...vorbim despre asta altădată. Acum dormi.
Mă ţinuse ocupat un caz la care lucram; un bărbat care cedase nervos şi ameninţa că are să arunce în aer domiciliul unde rămăsese singur. Nu-mi amintesc cum l-am ajutat, dar sigur am făcut-o pentru că nu am fost chemat înapoi.
- Sigur vrei să dormi? Mă gândeam că am putea să mergem să ne bucurăm de pustiul răcoros de afară.
După puţin timp, eu într-un pulover subţire, nişte pantaloni simpli....ea cu părul desprins, o rochie dantelată şi mâinile strânse de braţul meu, pe o stradă slab-luminată, sub copacii agitaţi de vânt. Mergeam agale, fără vreo direcţie anume, bucurându-ne că eram singuri - un cadou de la Moş Crăciunul nostru secret.
Ne-am oprit într-o grădină publică, ne-am aşezat într-un şezlong şi ne-am petrecut vremea uitându-ne în sus la frunzele din ce în ce mai puţine, din cei 2 copaci înalţi între care era pusă acea cupă în care ea stătea cu capul pe pieptul meu. Îmi plimbam degetele prin părul ei, pe o direcţie curbată de bătăile inimii sale - pe care o simţeam odată cu căldura creată între noi.
Cântându-i Strangers in the night, am luat-o de acolo şi-am dus-o pe o cărare îngustă, de pe care din când în când mai vedeam luna - care parcă se juca de-a v-aţi ascunselea cu noi.
Frank Sinatra - Strangers In The Night
   
La capătul drumului, parfumul ei mă ameţise şi mă moleşise încât abia îmi găseam cuvintele s-o aprob când mă întreba: Nu te bucuri că am rămas împreună atâţia ani?.... însă uimirea de a vedea că ajunsesem pe un ţărm stâncos mă resetase. Oricum...ştim cu toţii că în vise nu te şochează la adevărata valoare, lucrurile uimitoare - ba chiar incredibile care ţi se ivesc în cale de nicăieri. Din întunericul în care fusesem până atunci, ajunsesem pe un ţărm stâncos....pe linia orizontului fiind o mare înroşită de reflexia norilor...şi o corabie de aceeaşi culoare. Stătea ca şi până atunci, lipită de mine....cu toate astea, privind în zare m-a strâns şi mai tare de braţ, lasându-se parcă intimidată de amploarea peisajului.
2 voci feminine mă strigau: Andreeeei ... Andrei ... tu eşti? Era o doamnă la vreo 40 ani, însoţită de fiica dânsei, pe care le ştiam din copilărie, dar pe care nu le mai văzusem de atunci. În curând în zonă se adunaseră mai mulţi oameni, pentru o paradă supervizată atent de armată. Multe căi de acces se blocaseră....noi doi trecând printr-un astfel de perimetru interzis. Un sergent stătea zâmbind de partea cealaltă a străzii, aşteptând să ne muştruluiască. Loredana l-a recunoscut ca fiind un prieten de-al tatălui ei...astfel că cearta promisă s-a transformat într-o discuţie prietenească, matinală, despre soţia lui, despre noi şi despre copii.
M-am trezit....m-am uitat lung la poza de pe telefon, am scris un mesaj şi m-am întors în vis.