Vara la şcoală

Nu în bine s-a schimbat starea mea post-facultate. Ba din contra aş spune dacă mi-aş permite să mă plâng...dar nu-mi permit. Scurt episod: azi îmi iau la revedere ..de fapt mai mult un adio, de la colega Mihaela. Genul ăla de despărţire în care vă pupaţi pe obraz, îi urezi multă baftă în viaţă orice ar alege să facă, îţi alegi cuvinte pline de însemnătate şi le cântăreşti cu atenţie. 1 minut şi gata...te simţi gol, pierdut în spaţiu, absent material, suspendat într-o bulă de melancolie. N-o să mai fie bine. Sau aşa gândeşti pe moment. Sigur aţi trecut prin asta, chiar dacă s-a nimerit să aveţi şi colegi de care credeaţi c-o să vă bucuraţi că scăpaţi. Mulţi colegi mi-au rămas în apropiere, dar cordonul ombilical a fost tăiat de finalul licenţei. I-am invitat la o săptămână de teatru (au venit 2, a rămas unul), apoi la o şcoală de vară (a venit doar Andreea). Ca şi despărţirile dintr-un cuplu (de fapt alea dor mai rău ca o operaţie fără anestezie) şi ruperea asta de colegi te pune pe gânduri. Sunt unii (ne)norociţi care nu s-au ataşat de colegii din facultate... alţii cu un plan pe care se grăbesc să-l pună în aplicare. Unii cred că scapă de mini-depresia asta, fugind o săptămână-două în vacanţă, mergând pe la nunţi (fiecare are 2-3 la care se simt obligaţi să meargă) sau văzându-şi mai departe de muncă. Apoi sunt pasagerii clandestini...ăia care oricum nu stăteau prea mult la ore şi n-au legat mai mult de 3-4 prietenii. Nici nu ştiu dacă aş vrea să fiu în locul lor....pe bune că nu ştiu. Ei...lasă...vorba recentului separat Marc Anthony - asta nu-i vreo tragedie.

Cum mi-am propus să nu mă arunc în postarea despre Anders Behring până nu ştiu mai multe detalii despre tragedia din Norvegia, zic să spun şi-un pic despre prima şcoală de vară...ho băi..nu şcoala de vară unde au fost împuşcaţi cei 76 tineri norvegieni...altă şcoală de vară. M-am întors la facultate săptămâna asta, pentru câteva prelegeri despre mediu, dezvoltare durabilă, energii regenerabile, tradiţii din satele de pe Valea Bistriţei, un filmuleţ de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, câţiva liceeni, 3 studenţi ieşeni (dintre care unul e nemesis-ul colegului Adrian P..multe trăsături identice - altă personalitate) o uşă închisă-deschisă care îţi scârţâia în adâncul timpanului şi o profesoară de care mă leagă din ce în ce mai multe amintiri frumoase.
Fiind implicaţi şi câţiva oameni serioşi, ca parteneri, nu au lipsit formalităţile care nu transmit nimic memorabil (să asculţi ceva oficial e de foarte multe ori ca şi cum v-aş scrie eu acum după dictare). S-au rostit cuvinte mari, s-a exagerat cu pozele, unii au venit doar să facă act de prezenţă iar eu aşteptam punctul culminant. Acuma.....şi eu sunt mai greu de impresionat după ce-am văzut şi Parisul...am început sa trăiesc pentru puncte culminante, nu mai am răbdare pentru preludiu. Can I get a huuuo? Căpcăun mai sunt.
Măcar am devenit sigur că nu vreau să lucrez în administraţie. Să învârt hârtii, să citesc reglementări legale şi să-mi urăsc copiii pentru că am avut aceaşi zi la birou ca şi ultimele 100 zile? Las-o baltă.
Primarul din Filipeşti ne-a vorbit (de fapt, mai mult citit), uşor intimidat de atenţia cu care era ascultat, despre un proiect pe care îl au în desfăşurare , de a înfiinţa un parc eolian pe 76 hectare, de 38 turbine eoliene (ar produce 100.000 euro anual) dar  omului îi lipseşte o rotiţă unsă (ăsta bănuiesc că e motivul pentru care nu primesc autorizaţia de la Consiliul Judeţean Bacău) sau există nişte chichiţe birocratice (unde credeţi că l-am întrebat despre temă, pe preşedintele consiliului judeţean Bacău? normal că pe Facebook)
Ştiind că şi un profesor cu experienţă are emoţii în timpul unei prezentări, mă bucur. Îmi plac oamenii cu slăbiciuni. Nu cât îmi place să-mi fie frică de cei fără emoţii...dar pe undeva prin preajmă. Dacă te simt că-ţi tremură vocea, că fâstâceşti cuvinte, că faultezi limba română.... asta te face mai uman în ochii mei, chiar dacă Pruteanu făcea infarct ascultându-te. Pruteanu a murit cu morcovi în fund, da? Şi Agenda 21 la bază e o iniţiativă bună a Naţiunilor Unite.
Aş încerca să fac o glumă (sau mai multe) subtilă, dar am văzut că şi cititorii unor bloguri mai deschise (mantzy -kamikaze, pitici gratis - caţavencii, dobro -guerrilla, cabral -acasă?) sunt cam grei de cap. E vară totuşi ...easy.
Partea cu masonii globalişti care spun da în timp ce dau din cap că NU, n-o mai invoc acum, pentru că-s mari şanse să nu daţi voi search pe google, să vă informaţi despre Agenda 21 (probabil aveţi lucruri mai importante de ignorat decât un document de 19 ani despre politici globale)
Domnişoara Paragină de la Agenţia de mediu (în ciuda numelui, e tânără) a reuşit să mă intereseze 30 minute cu programul Natura 2000 pe Valea Bistriţei, dar să mă şi plictisească vreme de vreo 10 episoade Robotzi (nu muriţi bă că sunt şi ungurii ăia în pauză până-n toamnă? la ce mai râdeţi?)
Direcţia Silvică şi-a trimis un reprezentant, care a ţinut-o tare şi sus (ce?) că situaţia fondului forestier în România este aceeaşi cu cea dinainte de anii 90, şi că presa minte (sindromul Băsescu: presa e de vină). P.S: am întrebat..e adevărat: vârsta unui copac o afli după inelele lui.
Mai apoi, am aflat că pangasusul e de căcat, fabricat artificial de vietnamezi într-un lac poluat...dar asta de la colega Mo-Moo. Despre alţi peşti, ţigani furioşi care aleargă ihtiofaunişti (ce-s ăia mâncaţ-aş gura lu matale?), cum măsori un peşte, cum îl curentezi cât să-l ameţeşti nu să-l omori, despre braconaj şi statistica, calităţii apei afluenţilor Siretului, am aflat de la Roxana Nechifor.
O mică excursie într-un parc dendrologic, câteva poze făcute, paşi prea mulţi de-a lungul Bistriţei din dreptul Hemeiuşului, un cer pe care soarele şi norii îşi disputau supremaţia, 2-3 pescari descumpăniţi de lipsa materiei prime pentru saramură...adică prima vizită la faţa (palidă) locului, să vedem exact ecosistemul în mediul lui natural şi nu doar pe un videoproiector.
Astăzi a fost mai bine: meşteşugarii din Oituz (9 la număr) veniţi cu preşuri, prosoape, război, fus, lână de oaie, panere împletite din alun, în faţa unui auditoriu încântat. Ne-au cântat cântece de şezătoare create de ei la căminul cultural (sigur nu e termenul corect, dar altul nu-mi amintesc), au ţesut, tors, împletit, depănat...în timp ce copii îi filmau pe telefoane. Partea spirituală o lăs pentru o vreme când o să cred în Dumnezeu.