Excursia şcolii de vară § Neamţ-Bicaz

40 şi ceva de oameni ne-am adunat vineri dimineaţă în parcarea (încă) stadionului, cu puchini pe la ochi, cu un rucsac sau geantă la noi, să facem din ultima zi a şcolii de vară - o zi ceva mai aerisită. Cu o zi înainte, la Baumaxx, ne-am pus la curent cu noutăţile din economisirea energiei electrice, termice, financiare. E şi asta parte a capitolului dezvoltare durabilă. Dacă de la prima oră simţeam broboadele căldurii pe cearcăne, deja ştiam cât de insuportabilă termic avea să fie ziua. Uite că n-a fost chiar aşa...sau eram eu cu gândurile în alte insule norvegiene.
Dimineaţa sau seara ...nu mă decid care-i momentul meu preferat dintr-o zi. La alţii contează doar cu cine sunt, pentru mine contează aerul rece, roua, stelele şi astrul selenar, liniştea, decorul necuvântător şi nişte trăiri interioare specifice doar mie (pentru că nu semăn deloc cu nimeni altcineva). S-a plecat la 7, perfect pentru a prinde intrarea în ritm a multor funcţii. Da, radio ZU în difuzoarele din autocar...dar măcar nu erau Buzdugan şi Morar pe post. Prima oprire a fost în ton cu următoarea şi-n bună-măsură cu specificul tradiţional al întregii excursii de 14 ore...adică la Hanul Ancuţei de lângă Roman. Straşnic han, chiar dacă a fost reconstruit din temelii, lipsându-i originalitatea. Mobilier ţărănesc (eu nu spun rustic, clar?) străchini oale şi ulcele care-mi aduc aminte de emisiunile lui Radu Anton Roman cu Tabără, ştergare, 2-3 oameni ocupaţi cu merindele, ştirile pro-tv pe-o plasmă, kitchuri la vânzare afară, o terasă liberă. Dacă m-aş pune în locul unui străin, aş spune că Hanul Ancuţei e exact ce-aş aştepta de la un restaurant cu specific tradiţional (şi încă n-am mâncat la ei). Vorba lui Sadoveanu (care Sadoveanu ? m-ar întreba câţiva copii care nu au luat BAC-ul) ''Socot că nu se mai găseşte alt han ca acesta, cât ai umbla drumurile Pamântului''



Oprire programată mai mult pentru clătirea ochilor şi dezmorţirea pleoapelor. Sau vorba organizatorului: să ne facă poftă de a ne întoarce.
Prima şi cea mai plăcută oprire, la Târpeşti (prin Neamţ) unde am vizitat...dar ce zic eu vizitat, mai degrabă m-am simţit încântat ca la Louvru, în muzeul Nicolae Popa. Ne-a deschis fiica lui (Elena), ne-a ţinut la poartă până i-am dat taxa de intrare (mai avusese probleme cu nesimţirea tradiţional românească în trecut) apoi ne-a povestit într-un accent de Bucureşti (păcat...când ai un muzeu tradiţional, cred că-i bine sa vorbeşti cu accentul tăul natural: moldovenesc) despre munca răposatului ei tată. Vă spun: chiar a fost o bună-dimineaţă. O curte superbă, o iarbă intens verde cu rouă din belşug, sculpturi în piatră şi lemn, ulcele, măşti făcute din păr de om, fasole şi alte obiecte de prin curtea omului şi muzeul propriuzis. Un muzeu adevărat: şi mirosul era tradiţional, de gaz, de vechi. Ce-am văzut în casa lui nea` Popa? Colecţii de icoane, de picturi, medalii, tablouri cu domnitori, monede, gramofoane, radiouri, fiare de călcat, unelte pentru prelucrarea cânepei, arme vechi de secole, straie populare ...din păcate şi uşi de termopan (or avea ei motivele lor) şi bineînţeles multe diplome pe perete.  Nu ştiu cum o fi seara în curtea doamnei Popa, dar altfel decât mirific nu are voie să fie. Sau cine ştie.... am văzut şi dovezi ale modenizării: antenă-satelit, terasă cu scaune şi-o masă, în loc de vechile şezători.

Pe pârâul de vizavi, câteva gâşte înotau pe loc, pozând în acelaşi timp liniştite, pentru mine şi încă 2 curioşi care probabil le-au văzut în ultma vreme doar sub formă de cadavre refrigerate sau coapte.
După acest veni-vidi ţărănesc, am mers la cetatea Neamţului. Fost, urcat şi cam atât...pentru că nefiind la prima vizită, nu m-am entuziasmat destul cât să intru din nou să văd interiorul. Ei...şi noi suntem formaţi din câteva celule prin interior ... deci suntem închisori. Eu însumi, o închisoare a gândurilor triste (legate de vizita precedentă la cetate, cu dnul Măcărescu) care era să-şi rupă gâtul pe un urcuş abrupt, scurtătură i-am zis eu ieri. Cât au vizitat colegii şcolii de vară, monumentul istoric, am stat cu Andreea la una rece (îngheţată măi) explicându-i şi tot evenimentul nefericit din Oslo şi ce ştiu despre Anders Breivik, şi-am râs de numele unei comerciante de suveniruri.
Un alt deja-vu turistic, după întârzieri enervante (vorbim o oră, ei vin la alta înapoi la autocar) l-am avut la Mănăstirea de la ţârgu-Neamţ..aia unde se plăteşte intrarea. Icoana cu 3 mâini, făcătoare de minuni (sigur) şi restul amplasamentului, le-am văzut şi anul trecut ...de dragul colegilor şi-a domnului Măcărescu, aşa că am rămas pe afară să-mi mănânc sandwich-ul şi nectarina, să alung viespi de pe hainele mele, să beau apă de la fântână.

După ce lumea şi-a luat suveniruri, şi-au spus rugile şi s-au tras în poze, încetişor-încetişor am purces la drum...nu prea departe, până la Mănăstirea Sihăstria, locul unde a) se intră gratuit şi b) a avut chilia sfântul părinte Cleopa. Nimic de comentat aici: îmi plac cărţile scrise de părintele Cleopa, îmi place cum gândea, cât era de înţelept şi modest. Am nimerit înconjurat de botoşăneni în chilie...mă descalţ, intru în chilie : 2 uşi închise. Le încerc pe amândouă...din una iese un părinte care ne întreabă de unde suntem şi ne aşează acolo unde ne stau picioarele (e o glumă domnească folosită-n autocar) să ne facă o rugăciune, să ne miruiască. Cât sunt de ateu, mărturisesc că la ieşirea din chilie, poate din cauza autosugestiei, mă simţeam uşor ca după un leşin...ca şi cum toată păsarea din mine, grijile şi nervii, întrebările, ar fi ieşit din mine.
Stabilamentul e aranjat cu ceva bun-gust. Atât aranjamentele florale, arhitectura bisericilor şi locul unde te puteai caza alcătuiesc o imagine pozitivă pe care ne-o facem în faţa turiştilor.
Aparent, celor din grupul cu care am fost în excursia asta, le place să viziteze mănăstiri...tot cât îi plăcea lui Ştefan să le construiască....aşa c-am mai fost la o a treia mănăstire: Secu. Secui..securişti..nu ştiu de la ce vine (poate de la secui securişti).
Cât au stat ei să ia masa (Casa Afetelor), eu mi-am băgat picioruşele în apă în Ozana, am hrănit peştişori care-mi ciuguleau piciorul dându-le biscuiţi, am râs cu lacrimi ascultând o mai veche emisiune de la guerrilla (asta abia după ce am rămas singur), am strâns câteva flori şi am ascultat clipocitul apei ... ştiţi cum era? pfaaai, mare lucru să-ţi permiţi asemenea lucruri simple.
Amintiri prea vii mi-au grăbit lacrimi în ochi, când am ajuns la barajul de la Bicaz, locul unde am fost de asemenea pentru prima oară cu colegii de facultate,cu dra Panainte şi cu Domnul Măcărescu. Mă uitam la autocarul nostru şi vedeam locul unde stătea vechiul autocar, şi lângă el, jucând volei, 2 dintre profesorii mei de suflet. N-am putut să mă bucur de nimic aici...... erau mult mai importante amintirile cu noi gâfâind, simţind efortul depus la urcarea sutelor de trepte, într-o zi călduroasă, când peisajul ăla din vale era infinit mai frumos decât era acum.
Frigul, mirosul şi exigenţa paznicilor (vă ia mama dracului dacă vă prind cu aparate de fotografiat!!!) au urâţit şi mai rău a doua vizită la barajul a cărui construcţie am văzut-o în prima zi a şcolii de vară. Ghidul de ocazie ne-a mai îmbunătăţit atmosfera cu câteva glume şi detalii tehnice, de care profesorii s-au arătat extrem de interesaţi.   La Stejarul s-a intrat ceva mai uşor decât prima oară (când ne-au cerut grupele sanguine) dar au intrat fără mine...şi au ieşit foooooooarte greu. Să nu mă plictisesc, până mi-a murit telefonul, am ţinut updatările profilului de facebook, am aruncat câteva priviri la noul-viitor muzeu al hidrocentralei, mai întrebam cum e vremea acasă (în Bicaz se înnourase) şi priveam de pe un pod la bureţii puşi la ieşirea apei, pentru calmare. Şi unde nu trece un domn pe lângă mine, oprindu-se să-mi spună că le-ar face o cântare din frunză peştilor....dacă ar fi avut timp (o fi fost vreun spital prin apropiere).
O câţea flămândă mânca snacksurile şi sandwichurile rămase fetelor, şoferul a stat UIMITOR de relaxat şi binedispus, calm, detaşat, deşi depăşise cu 2 ore timpul pe care l-a avut acordat nouă. O măsea m-a supărat până la nivelul insuportabilului...dar m-am învăţat că nimeni nu vrea să poarte povara altuia şi-am suferit în tăcere...cât timp restul grupului îşi ţineau companie verbală...spunându-şi ultimele cuvinte: amabilităţile de rigoare. Toată lumea din grup s-a purtat frumos în această excursie. Au fost mici probleme...dar s-a trecut repede peste...şi una peste alta, a fost o zi plină (de lucruri mişto [ n-o să mai auziţi prea curând cuvântul ăsta la mine])
Mulţumesc celor vinovaţi de asta (inclusiv ţie Andreea)