my-rela

Poate mintea mea e mai democrată decât sunt eu în vorbire sau ..de fapt atât, pentru că în scris şi-n faptele pe care le fac şi nu le ştiu decât una - doua persoane (din greşeală) sunt destul de deschis la orice. Eram pe un drum de ţară...nu în România, cred că Italia. Soarele sus la avanpost, grânele făceau valuri în stânga şi-n dreapta şoselei, iar eu mergeam cât puteam de repede înainte, furios pe cineva cu care tocmai mă certasem. Acelaşi cineva mă urmărea...dar nu ca sa mă ajungă cât mai degrabă să ştiu că n-a renunţat la mine şi-i pare rău. O libelulă mergea la înălţimea şoldului ei, scotocind într-o poşetă după un afrodiziac pe care-l luase dintr-un vis (eu nu reuşesc să iau mai nimic din vise, libelula asta cum reuşise?). Serpentina drumului m-a dus într-o vale, umbrită cu tei de înălţimea zgârie-norilor. Mirosul ăla pe care nu-l puteam identifica...de parcă nişte cireşe ar fi făcut dragoste cu o iasomie şi copilul lor plutea aproape vizibil, strălucitor, oriunde mă uitam speriat. M-a apucat râsul când am văzut un chioşc cu ziare (participasem aseară la un sondaj despre ziare..cred că de asta) gestionară fiind D-na Mocanu (o mai veche cunoştinţă de-a mea). În Formula As, pe copertă era Mirela...îmbrăcată într-o rochie de mătase albă, cu părul scurt tăiat ca al domnişoarei P. Când am vrut să plătesc ziarul, în locul d-nei Mocanu, era Adriana (fiica ei, şi totodată o prietenă de-a mea?) care era adormită pe un scaun cu spătar putred. Începuse să plouă, dar o ploaie care te ducea după ea...nu îi puteai opune-rezistenţă. Mă trezisem (vorba vine) stând pe un paralelipiped suspendat de multe liane verzi (ca plantele alea agăţătoare) format din cadavre ale foştilor colegi de liceu. Când mă mişcam simţeam întepături care m-au convins că tocmai fusesem otrăvit. Am plonjat în gol, şi cu fiecare milimetru parcurs în jos, spirite...smoguri cu un chip cunoscut, al celei care era în urma mea la începutul visului, mi se izbeau de faţă şi deveneam din ce în ce mai rece.
Altă trezire, alt decor: de astă dată eram în spatele unui bărbat bătrân cu voce groasă, îmbrăcat într-o robă maronie. Se uita în gol şi plângea. Nu îndrazneam să-i spun nimic..era doar un străin...dar m-am apropiat de el şi l-am îmbrăţişat. A rămas uimit.... M-a întrebat cum am ajuns pe planeta lui? Era singur acolo şi fusese astfel de câteva sute de ani. Ani în care n-a mâncat nimic, n-a băut nimic, n-a văzut pe nimeni şi uitase tot ce altădată îl făcuse om (sau ceva de genul...acum scriu de pe nişte notiţe scrise cu ochii mijiţi de somn dimineaţă la 06:şi-un pic) Pentru că îndraznise să vorbească, cineva sau ceva l-a transformat la finalul ultimului cuvânt într-un cearşaf care s-a evaporat. Am început sa plâng.....iar lacrimile mele se duceau încet în sus. Mă gândeam că acum eu îi voi lua locul şi o lungă perioadă de timp n-o s-o mai văd, n-o să-i mai vorbesc fetei de lângă care am plecat.