Pic , pic poc splah , pleosc . Ploua dincolo de cota de avarie . I`m singing in the rain , I`m happy again , The sun is in my heart si asa mai departe .
Cativa trecatori imi faceau pofta cascand tacticos pe sub teii infloriti . Batranul orologiu isi asumase un risc intra-le modei , stand infipt in cladirea prefecturei . Trecusera 22 minute peste ora 22. Era a 22-a noapte in al douazecisidoilea an consecutiv in care Bacovia imi dadea intalnire intr-o cladire semi-locuita . Era un bloc falnic , vechi de 222 ani , ce adapostea 22 etaje invizibile . Ultimul etaj era nelocuit , de : ai ghicit - 22 ani .
Imi strang umbrela , imi dau jos paltonul imbibat cu apa . Liftul nu functiona decat 22 zile pe an , aceasta fiind cea din urma noapte .
Priveam uimit la rapiditatea fulgerelor , la forta cu care despicau imaginile urbei mele natale , la incapatanarea de a apare doar sub forma de ? . Usa apartamentului s-a deschis cu obisnuita lentoare , lene rancezita , dezgust al efortului ,
Pana si geamurile au fost luate , smulse , ca suvenir morbid , de catre unii din cei ce formau un grup destul de numeros al pustilor perindati pe aici , dupa notoria crima pasionala petrecuta cu 8008 zile in urma . Ma asez pe podeaua stropita pe alocuri , in pozitia turcului si ... astept . Doar unul-doua claxoane se auzeau depasind fondul sonor al ploii . Oricat de stranie avea sa fie aceasta noapte , am promis ca nu-mi intorc spatele . La o distanta de 2 strazi , o statuie de plumb tocmai isi parasi lacustra . Intra sub pamant si merse vreme de cateva nanosecunde pana la locul stabilit de el . Un fulger il smulse pe Bacovia din canalizarea infundata , si-l ajuta sa ajunga . La ultimul etaj al cladirii , un licurici tocmai se aseza oftand , pe umarul meu .
Eu : Daca vrei sa ma schimbi , fa-o in alta viata .
Pe un ton grav , Bacovia isi incepu dialogul intr-o maniera tendentioasa : Nu-ti permit sa-ti fie frica . Oricui i-as da un avans , o marja de eroare , dar nu tie .
Imi imping buzele sa mai scot 4 cuvinte , dupa care m-am repezit spre rama unde odinioara erau geamurile Danei , si nu m-am oprit pana la partier , unde sangele meu s-a infiltrat in panza freatica a Bacaului .
Daca m-a durut ? N-o sa bravez , nu e cazul . Durerea a fost intensa , chiar mai intensa decat ziua in care abdomenul meu a suportat cu stoicism toate cele 22 intrari al cutitului de inox , manuit elegant de draga mea sotie . Si atunci ...si acum , am aprobat , am indurat ... chiar am fost cuminte . N-am crezut legenda urbana ... o stii : cea cu viata proiectata in fata ochilor . Tot ce-am vazut , cat timp gravitatia m-a asezat in locul meu , era doar nemultumirea de pe chipul Danei . Nici vazand viata cum picura din corpul meu obedient , nu gasise impacare . Si fiecare lovitura de cutit era mai hotarata , mai incarcata de ura , de venin . Imi pusesem mana pe glezna ei , cerandu-i din priviri sa termine cat mai repede ... Eram multumit ca n-a pus pe altcineva si ca avusese determinarea necesara .
De indata ce privirea mea a depus ultima licarire , si lumina... o da ... lumina , minunata lumina m-a invelit ... la ultimul etaj al cladirii isi facu simtita prezenta , prin sute de blitzuri , dintr-un camp energetic , o faptura fara corp ... imateriala .
Licuriciul : Ai ajuns prea tarziu . Te-am avertizat ca e in zadar .
Intr-un limbaj inteles doar de ei doi , faptura-i vorbi : De fiecare data cand vorbesti pierzi o buna ocazie de a tacea . Crezi ca as fi venit desi stiam ca-i in zadar ? N-am venit pentru el , el si-a ales sfarsitul ... am venit pentru tine .
Speriat , Licuriciul zvacni afara , pierzandu-se printre picaturi . Se aseza la baza degetului aratator al statuii lui George Bacovia .
Nu i-ai oferit o sansa de a-si castiga trecutul , te-ai folosit de el !
Licuriciul : Nu mai am nimic de pierdut , deja am pierdut totul , cel mult raman pierdut .Dar te inseli amarnic mica mea faptura ...
Licuriciul : Si o buna parte din el era moarta , cu crudul tau aport .
Tot nisipul din clepsidra ta s-a scurs .
Licuriciul: Cine spune asta ? N-ai vreun drept vindicativ . L-ai azvarlit tot la fel de mult cat mine . In foarte multe filme , ce am eu acum e considerat un final fericit , dar daca-ti pasa suficient il pot aduce inapoi .
Intr-o liniste perfecta , faptura imateriala se apropie de licurici . O durere insuportabila simtea in intregul corp micuta insecta luminoscenta . O durere crescanda ce se manifesta orice ar fi facut , pe care-o simtea venind din toate directiile . Ca printr-o portita minuscula , prin durere isi facu drum o intrebare : Cu ce cuvinte a parasit din nou aceasta lume ?
De ce ti-as spune ? Oricum in cateva clipe ma voi alatura lui ...
Gresesti . Doar acele ultime cuvinte te vor salva de la un infern etern petrecut in adancul iadului alaturi de mine .
Fie ... fie . Ultimele lui cuvinte au fost : Fara ea e insuportabil .
Licuriciul avea acum in fata o fata imbracata in alb , cu parul putred , cu o privire blanda , un chip angelic . In timp ce durerea scadea in intensitate , atentia i-a fost captata de o lumina rosiatica ce inghitea intreaga incapere . La scurt timp , intr-un punct alb s-a stins , la fel de sigur ca viata ciudata a entitatilor aflate la acel ultim etaj crepuscular . Era 23:59 cand ultimul strop de ploaie a cazut pe asfaltul rece al Bacaului . Luna se oglindea in gramajoara de apa rosie aflata langa ochii mei inchisi .
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu